„Un loc numit simplu Nicaieri, oameni care sint numiti Straini, o lume abia nascuta ce nu stie inca ce este teama si deodata moartea. Si cosmarurile mortii. Si apoi linistea aceea cumplita cind realizezi ca nu mai este nimic de spus. Poate abia atunci incepe poezia si Calauza te conduce, dar nici macar ea nu stie unde se sfirseste calatoria.” (Ofelia Prodan) „Deja exersata, in cartile precedente, in poeme ludice, care nareaza ori pun subtil in scena translatiile dintre real si imaginar, traire directa si livresc, stare de veghe si proiectie onirica a starilor de spirit, cu distantari fin ironice de spectator al propriilor inventii, Ofelia Prodan propune acum o suita de poeme de o tulburatoare gravitate – variatiuni pe tema mortii, dar si a unui fel de transfigurare a fiintei fascinate de un Dincolo cu frontiere permeabile si fragile. Le compune cumva in trepte, gradat, de la mica suita de «scurt-metraje», in care decizia disparitiei se ia fara fals patetism, intr-un decor realist-minimalist, inregistrat pe un ton neutru, care face ca actul autosuprimarii personajelor sa capete o tulburatoare ambiguitate: contrast radical cu normalitatea aparenta a peisajului si a starii de spirit, fisura intima descoperita brusc si provocind o ruptura neasteptata, la poeme de culoare oniric-vizionara (…). Ofelia Prodan probeaza si in aceasta noua carte remarcabila sa disponibilitate pentru inscenari semnificative, constructii de naratiuni cu tilc, montate si demontate cu o subtila stiinta a efectelor-surpriza, suporturi pentru un lirism discret, surdinizat de o unda ironic-elegiaca.” (Ion Pop) „Scurt-metrajele Ofeliei Prodan ne atrag intr-o lume a formelor ce aluneca in propriul lor abis existential, trecind cu nostalgie si chiar cu gratie din existenta in nonexistenta, in urma unor ritualuri ce fac parte din cotidian. Calauza este o carte a gesturilor in aparenta banale, pregatite insa cu migala de catre protagonisti, care imping fiintele spre o alta lume, aflata deasupra si mai cu seama dedesubtul nostru, unde oamenii de nicaieri ratacesc instrainati unii de altii, intr-un fel de purgatoriu al faptelor, vegheat de ochiul unui Demiurg strain de durerile lor.” (Nichita Danilov)