Ultima frontiera

Ideea necesității abordării problematicii teoriei lecturii ni s-a conturat destul de neclar când încheiam o sumară trecere în revistă a câtorva teorii pe care le-am considerat a fi la „izvoarele aventurii metodologice moderne”. Ulterior, extinzând incursiunea la sociologie, teoria imaginarului, estetica receptării, principiile istoriei contrafactuale și teoria comunicării (unele abordate și în structură de curs universitar), harta teoriei lecturii a devenit mai clară, simultan cu elaborarea unor comentarii privind „starea culturală” a câtorva opere prezente în canonul literar românesc, dar și la un contact mai atent cu mișcarea devenită tot mai haotică a ideilor din realitatea imediată. (…)
Și o ultimă apostilă: Rândurile noastre nu vor învăța pe nimeni ce, cum și de ce sã citească; dar, poate, un exemplar va ajunge undeva unde să se înțeleagă faptul că, fără o educație umanistă încă de pe prima treaptă a școlii și fără crearea unui larg climat cultural marcat de simțul calității vieții intelectuale, stingerea „omului cultural” ne va duce către o postistorie sinonimă cu preistoria.

Mircea Braga

Fragment:

Ideea necesităţii abordării problematicii teoriei lec­turii ni s‑a conturat, atunci destul de neclar, când înche­iam o sumară trecere în revistă a câtorva teorii pe care le‑am considerat a fi la „izvoarele aventurii metodolo­gice moderne” (vz. vol. Teorie şi metodă, 2002). Ulterior, extinzând incursiunea la sociologie, teoria imaginaru­lui, estetica receptării, principiile istoriei contrafactuale şi teoria comunicării (unele abordate şi în structură de curs universitar), harta teoriei lecturii a devenit mai clară, simultan cu elaborarea unor comentarii privind „starea culturală” a câtorva opere prezente în canonul literar românesc, dar şi la un contact mai atent cu miş­carea devenită tot mai haotică a ideilor din realitatea imediată.

Ordonarea logică a acestui volum s‑a impus treptat. Mai întâi, o Introducere în patru timpi, care se finali­zează prin raportare la noua filosofie a ştiinţei datorată lui Stéphane Lupasco şi Basarab Nicolescu, cu deschi­derea clară a acesteia către planşa multiplelor „niveluri de realitate”. Apoi, prima parte a volumului, consacrată „aliniamentului teoretic”, urmăreşte în principal dru­mul pe care l‑a urmat ideea modernă a preeminenţei lecturii, într‑o selecţie pornind de la Kant, prin Adorno, Jauss, Iser şi Eco, până la Matei Călinescu, renunţând la a cuprinde şi „estetica receptării” şi comunicaţionalul (am considerat că, de pildă, dată fiind insistenta invo­care a lui Roman Ingarden în comentariul lui Iser, putem renunţa la prezentarea esteticii fenomenologice a filosofului polonez). Oricum, opţiunea are un marcaj personal. Cea de a doua parte, intrând pe „diagrama actualităţii”, se doreşte a fi o deconstrucţie a mai mul­tor „motive” şi „mitologii” aflate azi într‑o evidenţă prea puţin – punctul nostru de vedere! – constructivă. Iar cea de a treia parte ilustrează câteva „întâlniri culturale” cu varii opere, din nou sub semnul subiectivităţii inerente. Dar dacă, în Introducere, am abordat „codul cultural” într‑o regie metodologică, pentru „întâlnirile culturale” am preferat regia… sugestiei, suprimând ceea ce ar fi putut să apară ca normativ „tehnic”, întrucât cultura e ea însăşi fără limite şi… liberă.

Unele dintre textele aflate în sumarul acestei cărţi au apărut în diferite reviste cultural‑literare, iar altele, îndeosebi din partea a doua şi a treia, sunt preluate din câteva volume pe care le‑am publicat într‑o editură „de buzunar”, în tiraj restrâns, aşadar nepuse în circulaţie.

Şi o ultimă apostilă: Rândurile nostre nu vor învăţa pe nimeni ce, cum şi de ce să citească; dar, poate, un exemplar va ajunge undeva unde să se înţeleagă faptul că, fără o educaţie umanistă încă de pe prima treaptă a şcolii şi fără crearea unui larg climat cultural marcat de simţul calităţii vieţii intelectuale, stingerea „omu­lui cultural” ne va duce către o postistorie sinonimă cu preistoria.