„După ce și-a luat o destul de lungă pauză de la militanțele ecologice și sociale și s-a răsfățat în volume de ludice și inventivitate dusă spre vervă, Ofelia Prodan revine, în Totem-ul de acuma, la trauma generatoare a poeziei sale: cruzimea umană. E o concentrare a obsesiilor și spaimelor de pînă acum care aproape că realizează o poezie tematică, sistematizată într-o suită de tablouri ale carnagiului. Scenele de ”vînătoare” sînt conturate cu o brutalitate naturalistă care stă de temei unui expresionism suplicial. Vînătoarea, vînatul și vînătorul sînt simbolurile centrale ale unui ritual al cruzimii care transformă condiția umană în supliciu. Și face asta fără patetisme declamate, ci doar cu un pathos participativ implicit, nu neapărat și explicit. Poemele de acum par un țipăt în iminența apocalipsei. O apocalipsă ca un șir de crime, relatată cu o scriitură de cruzime.”

(Al. Cistelecan)

„Totem vine în completarea unor manifestări ecopoetice autohtone de dată recentă, coagulându-se într-un macro-scenariu de scurtmetraje dark, retro-apocaliptice, populate mai curând de jivine decât de cyborgi. Pe fondul reciclării unor miteme arhiexploatate în literatură, ghearele, ciocurile, râturile, colții și tentaculele ființelor non-umane execută aici un spectacol terifiant-morbid, vendetă pentru deturnarea antropocentristă a echilibrului universal. „În conexiune cu vibrațiile subtile”, dar în același timp încolțit de consecințele devastatoare ale excepționalismului uman, eul locutor din poemele Ofeliei Prodan pare să mai dăinuie – într-o manieră întrucâtva transumanistă – doar în coșmarurile algelor.”

(Mihók Tamás)