Am citit „Mănăstirea Northanger” cu aceeaşi plăcere cu care am citit toate romanele lui Jane Austen. Mereu m-a surprins talentul scriitoarei de a face din evenimente banale, mici capodopere.

Din nou, Jane Austen dă dovadă de mult realism, de data asta în abordarea unei probleme supusă mai rar analizei: efectul leturilor asupra unei minţi influenţabile. Şi, cu riscul de a devia de la subiect, voi prezenta aici unul din paradoxurile societăţii.

Trăim într-o lume în care oamenii care citesc sunt priviţi cu respect, poate şi pentru că sunt puţini. Prin urmare, a citi este un lucru pozitiv, a citi este recomandat etc. Şi, deşi aş fi ultima care să nege avantajee lecturii, nu pot să nu aduc în discuţie acei „wannabe readers” , oameni care citesc fără a selecta cât de cât lecturile lor. Pentru că, fără îndoială,există şi lecturi nepotrivite, iar efectele lor sunt de toate felurile.

Catherine Morland este un personaj care suferă pe propria ei piele efectele acestor lecturi nepotrivite.

învitată la mănăstirea Northanger de generalul Tinely şi de fiul său Henry, imaginaţia ei găseşte un teren fertil pentru a crea o poveste plină de mister. Considerând că, datorită lecturilor citite Catherine beneficiează de cunoştinţele necesare dezlegării misterului, ea porneşte o anchetă, al cărei rezultat este însă dezolant. Surprinsă în timpul cercetărilor ei de Henry, Catherine se trezeşte acoperită de ridicol. Zile mai târziu ea este izgonită de la mănăstirea Northanger. Dar este acesta sfârşitul idilei dintre Catherine şi Henry? Şi de ce a fost izgonită Catherine de la mănăstirea Northanger?

O carte în care atmosfera specifică perioadei Regenţei se împleteşte cu un decor desprins parcă dintr-un roman de Ann Radcliffe.