„Dacă Bolintineanu ar fi avut acces la lumea de curăţii geometrice cărora li se închina Ion Barbu? Dacă pe Eminescu l-ar fi mişcat zbuciumul din sufletul unui Manoil? Dacă lui Arghezi i-ar fi venit gustul să rescrie el Ţiganiada? Dacă ar fi presimţit paşoptiştii noştri că se va ivi pe meleagurile române un tiran fără pereche şi porneau să-l ia în tărbacă, aşa cum ştiau ei, cu cântecele comice şi monoloage autodemascatoare? Dacă ar învia epopeea?

Toate acestea par doar ipoteze fanteziste pentru spiritul modern, convins că după revoluţiile poetice, a căror iniţiativă a avut-o, nu se mai poate scrie ca înainte. Osteneală degeaba, Philosophie des als ob.
Numai că în artă fantezia va avea mereu ultimul cuvânt. Iar Vaihinger rămâne oricând la modă. Ne-o dovedeşte Mircea Cărtărescu, compunând Levantul, formidabilă reactivare de forţe latente ale poeziei româneşti din cele mai vechi timpuri pânã azi, adevărat manifest literar postmodern, în care vedem pe viu cum o întreagă experienţă lirică e reluată cu uimitoare inventivitate şi lucrează ca să dea un asemenea produs încântător. Sunt aici jocuri de oglinzi fascinante, mari aripi ale imaginaţiei bătând nebuneşte spre absolut, humor şi înfiorări spirituale profunde, altoiuri fecunde şi inovaţii temerare, candoare şi savanterie. Ba poate chiar atâta farmec încât să împace cu poezia şi pe cei care au renunţat să o mai citească." (Ovid S. CROHMãLNICEANU)