Menţin totuşi ca plauzibilă explicarea prin complexul lui Oedip a neistovitei sete a lui Panait Istrati de a vagabonda mereu sub alte ceruri, într-adevăr, o excesivă afecţiune maternă (explicabil psihologiceşte) provoacă un sentiment de saţietate sufletească, de unde, inevitabil, dorinţa de îndepărtare, mai precis, dorinţa orgolioasă de evadare de sub aripa ocrotitoare, de realizare în afară a unui destin bărbătesc. În Codin, găsim această mărturisire cu valoare de test psihanalitic: „Joia era singura zi din viaţa mea de şcolar mai frumoasă ca duminica. Nu erau în toată săptămâna momente la fel de dulci în care să mă simt stăpân pe mine
Aşadar nu e greu să-ţi închipui – pe aceste coordonate – cât de însingurată a fost copilăria scriitorului. Putând să „evadeze” oricând voia la unchii săi din Baldovineşti, având o ţinută vestimentară îngrijită, datorită eforturilor dramatice ale mamei sale, Panait se află într-o situaţie puţin diferită de a celorlalţi copii de la periferia Brăilei. Scriitorul va mărturisi că nu legase niciodată prietenie cu băieţii de vârsta lui, murdari şi bătăioşi, care îi inspirau teamă, simţindu-se atras numai de persoane mai în vârstă, precum Călin – viitorul Codin –, despre care va spune că era „başbuzuc cu inimă de aur”.