Dupa moartea Mihaelei

„Uşurată, Ileana îşi termină faţa de aranjat şi se îmbrăcă în pripă, mulţumită totuşi că conu Guţă o lăsa să plece fără să-l vadă. Îi era silă să-i primească corpul buhăit şi unsuros, ca şi figura lui de bou bătrân, cu ochii îndobitociţi şi gura băloasă. Deschise poşeta şi scoase un leu de argint pe care îl dădu servitoarei. Nu era obligată cu nimic, dar îi plăcea să fie darnică, obicei care o arăta dintr-o lume bună.

În stradă făcu semn unui birjar şi se urcă. Era sprintenă, baia fierbinte ca şi duşul rece de la urmă o făcuseră să simte viaţa cu mai multă plăcere. Numai acasă la ea se întuneca, mizeria începuse s-o plictisească. Dacă n-ar fi fost părinţii aceia neputincioşi, nu s-ar mai fi dus cu anii prin mahala. Poate chiar niciodată. Ei îi plăceau centrul şi viaţa de-acolo; în centru nu te întreabă nimeni de unde vii şi te crede toată lumea ce spui că eşti...”