Maupassant este un scriitor complex, față de care am păreri È™i sentimente contradictorii. Când îmi place, când îl urăsc, când mi se pare interesant, când îmi vine să-i spun: „Fugi, domne, de aici!”. Dar nu îl urăsc pentru că nu mi-ar plăcea opera sa. Nu, îmi plac foarte mult stilul, scriitura È™i operele în sine. Probabil tocmai pentru că îmi place, îl urăsc în unele momente È™i cred că ar fi mai trist dacă nu ar trezi niciun sentiment în mine.
De ce îmi place? Pentru claritatea stilului, scriitura frumoasă, artistică, pe care personal nu am întâlnit-o la autorii contemporani. Pentru sensul ascuns È™i moralizator al operei sale, pentru ironia la adresa societății, pe care o descrie excelent.
De ce îl urăsc? Cum să nu-l urăsc când în unele povestiri sunt ucise animale? Mai de mult am citit o colecÈ›ie de povestiri, între care se strecurase una despre o pisică. Nu vreau să dau detalii, cert este că nu am terminat de citit acea povestire, revoltându-mă È™i hotărându-mă să arunc cartea cât colo. Dar nu am procedat aÈ™a, ci am citit restul povestirilor, destul de reuÈ™ite. Cum să nu-l urăsc când îi rezervă un final atât de trist domniÈ™oarei Cocotte din povestirea omonimă? Cum să nu-l urăsc când lasă un nebun să omoare un biet cal È™i un altul o pasăre? (BineînÈ›eles, în operă, nu în realitate).
Dar scrie bine, fir-ar să fie! ReuÈ™eÈ™te să trezească în mine sentimente contradictorii. îmi place, îi dau dreptate, îi admir scriitura, îl aprob cu voce tare (la un moment dat, citind ceva de el în metrou, am scos o exclamaÈ›ie, la care mai mulÈ›i călători s-au întors spre mine miraÈ›i), dar câteodată mă enervează precum o persoană reală. îmi vine să mă cert cu el, să-i cer socoteală, să-l întreb de ce, să-mi exprim o părere nu prea civilizată despre sănătatea mintală a unor personaje. Ah, ce i-aÈ™ fi făcut dacă, prin absurd, ar fi fost lângă mine când am citit despre pisică! Nici Sena nu l-ar mai fi spălat!

Dar să lăsăm vorba È™i să trecem la prezenta operă, pentru că dacă nu mă opresc, aÈ™ umple pagini întregi despre stilul său în general.
Nebunii este o colecÈ›ie de povestiri scurte È™i nuvele, unele fantastice, altele de altă natură, dar toate vizând sănătatea mintală. Este o colecÈ›ie de proză scurtă cu È™i despre nebuni, aÈ™a cum ne sugerează È™i titlul. Opera în sine È™i lectura critică de la finalul ei compun o adevărată lucrare È™tiinÈ›ifică. Astfel, cartea poate fi încadrată la categoria „beletristică”, dar reprezintă È™i un material folositor pentru cei interesaÈ›i din punct de vedere È™tiinÈ›ific de boala psihică. Este genul de lectură ce le poate plăcea psihiatrilor, psihologilor sau studenÈ›ilor în aceste domenii. Obsesii, fetiÈ™uri, deliruri, halucinaÈ›ii, psihopatii, autoscopii, întârzieri mintale, întâlniÈ›i aproape de toate.
Autorul nu este deloc străin de psihologie È™i psihiatrie, urmând cursurile doctorului Charcot la È™coala acestuia, Salpêtriere.
Pe lângă tematica bolii psihice, întâlnim È™i o tentă de policier, în MicuÈ›a Roque È™i Moiron. în ambele avem de a face cu crime aparent neelucidate. în prima povestire, o fată de 12 ani este violată È™i ucisă, iar în cea de-a doua, asistăm la moartea suspectă a mai multor copii. Sună dur? V-am spus, e cam sadic Maupassant. De asemenea, în Un nebun avem de a face cu un judecător ce îÈ™i mărturiseÈ™te crimele printr-o scrisoare. Cei de specialitate vor recunoaÈ™te tipicul psihopat sadic. Este una din povestirile în care autorul m-a „enervat”. De ce? Pentru că acel judecător sadic a murit nepedepsit.
Povestirea mea preferată este Moiron, pentru tenta de policier. Ca orice cititor de romane poliÈ›iste, am bănuit adevărul de la început, suspectându-l pe ucigaÈ™ de sindromul Munchausen. Am aflat ulterior că motivul a fost altul, dar nu vă spun mai multe, vă las să descoperiÈ›i singuri.
DomniÈ™oara Cocotte a atins un punct sensibil. O povestire tristă, dar spusă impecabil. Faptele în sine nu-mi plac È™i dacă oricine în afară de Maupassant mi-ar fi povestit aÈ™a ceva, i-aÈ™ fi spus să tacă. Nu È™tiu ce are acest scriitor, dar stilul său impresionează peste măsură.
Noaptea È™i Cine È™tie? sunt două povestiri interesante. Ca acÈ›iune, nu avem parte de ceva extraordinar, dar sunt excelent scrise. Conform lecturii critice de la sfârÈ™itul cărÈ›ii, cele două povestiri reflectă declinul stării autorului. Da, este aÈ™a cum bănuiÈ›i. Maupassant a avut aceeaÈ™i soartă ca nefericiÈ›ii descriÈ™i în paginile sale. Revenind la cele două povestiri, Noaptea reflectă starea de confuzie mintală, dezorientarea temporo-spaÈ›ială, iar în Cine È™tie? întâlnim semne clare de boală psihică. Este È™i povestirea pe care citind-o mai de mult, m-am surprins certându-mă cu autorul în gând. I-aÈ™ fi spus „Pfff, È™i te aÈ™tepÈ›i să cred asta? Ia mai lasă-mă!”. Pentru că este atât de ruptă de realitate, încât pur È™i simplu nu poÈ›i accepta faptele. în aceste condiÈ›ii, autorul È™i-a păstrat stilul È™i scriitura impecabile. Până È™i cu minÈ›ile rătăcite, scriitorul acesta fascinează.
Foarte utilă este lectura critică de la sfârÈ™it. Este analizată în mare fiecare povestire, relevându-se aspectele cele mai importante. Nu È™tiu multe despre Dorina Mihaela Donea, însă simt o formare de psihanalist în cuvintele ei. Bănuiesc ori studii în domeniu, ori o lectură bogată în psihanaliză.