Antenele sensibile ale acestei poezii prind, de fapt, veşti şi eufonii din eter. Transcendentul constituie o obsesie aproape permanentă a lui Costel Stancu. Vecinătatea primejdioasă a realităţii noastre cu un dincolo, care respiră tocmai prin inserţiile ei, provoacă la el un fel de „febră cerească”, dacă pot spune aşa. Autorul se numără printre scriitori care confirmă poezia ca frontieră spirituală între aceste două lumi: le desparte/micşorează distanţa dintre ele. Îmbujorate, ruşinându-se parcă de cutezanţa lor, cuvintele poetului liric se izbesc de propria lor prezumţie de a sluji cu aceeaşi fidelitate realul şi imaginarul. Există oare o altă formulă a sentimentului sacru în poezie? Nu mă îndoiesc că da. În orice caz, aceasta pe care o practică Costel Stancu mi se pare memorabilă.

De fapt, întreaga carte este o febrilă căutare de sine, atât în propria fiinţă cât şi în fiinţa iubită. Eşecul iubirii aproapelui, cum şi golul existenţial sunt de fapt motivele care îl conduc pe poet înspre căutarea Divinităţii ca posibilitate de echilibru şi împlinire a fiinţei. El spune: „materia e rece, vârtejul aduce aproape/ duhul sfânt – un cuib de pasăre rară călătorind peste ape”. Imaterialitatea Divinităţii nu îl mai sperie: „nu te arăţi, dar întorcînd pietrele/ de pe faţa ascunsă a fiecăruia îmi vorbeşte un înger”. Fără a fi un poet mistic cu deschideri vizionare, fără o tensiune a devoţiunii, Costel Stancu îşi defineşte liric ipostaza actuală: „noi doi pe cer, dintr-odată imenşi/ om şi sfânt alergând unul spre celălalt”. Dominat de inteligenţă, cu un extrem de fin simţ al cuvântului, cu un ton mai degrabă subtil decât declamativ, poetul reşiţean Costel Stancu se doreşte un poet original: „el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita”.

Ion CHICHERE