După terminarea lecturării romanului Schagle, scris de Maria Arginteanu, cititorul este convins de faptul că lecţia despre viaţă, prin toate formele ei, prinde contur pentru personajul principal, abia după ispăşirea penitenţei din detenţie, penitenţă săvârşită în urma unei întâmplări nefericite.

Reeducarea şi refacerea, psihică a personajului principal dă roade abia după ce este scos din acea „amorţeală educaţională”, când se considera superior unei lumi pe care o folosea, şi de care, mai ales se folosea, pentru atingerea scopului său.

Toate femeile din viaţa acestui personaj, cu excepţia lui Aekid, în faţa căreia experimentul lui a eşuat, sunt folosite ca nişte adevărate jucării, ca nişte posibilităţi de a-şi satisface orgoliile psihice şi materiale.

Ducând cu sine o carenţă din copilărie, şi anume absenţa tatălui, cel care ar fi avut un alt rol în formarea lui ca om, Schagle nu reuşeşte să se restabilească decât în urma unei experienţe aproape traumatizante, a unei încercări speciale şi mai ales odată cu apariţia pe lume a propriului lui fiu, pe care doreşte să-l crească în cu totul alte condiţii decât a crescut el. Romanul Schagle prezintă, în paginile sale, lupta dintre generaţii, lupta dintre bine şi rău, dintre sinceritate şi minciună, luptă care îi capacitează, în aceeaşi măsură, şi pe cei tineri dar şi pe cei mai în vârstă.

Emilian Marcu