Unul dintre cele mai valoroase și mai apreciate romane mistery din literatura clasică, Femeia în alb a devenit un adevărat fenomen editorial încă de la apariție (1860), depășind la acea vreme până și succesul romanelor lui Charles Dickens, bun prieten și mentor al autorului. Republicat încontinuu de mai bine de un secol și jumătate, volumul Femeia în alb este considerat primul așa-numit „roman senzațional” englezesc, însă este prețuit nu doar pentru caracterul novator, ci și pentru personajele construite, pentru narațiunea complexă și palpitantă, pentru folosirea tehnicii naratorilor multipli și pentru modul în care expune situația legală – absolut nedreaptă – a femeilor căsătorite din acea vreme. Acest edificiu complex care este romanul Femeia în alb, construit cu mână de maestru, este dominat de prezența a două personaje considerate printre cele mai spectaculoase din toată literatura victoriană: Marian Halcombe – o femeie cu un aer întunecat, teribil de inteligentă, cu comportament considerat masculin, dar atât de fascinantă – și contele Fosco – înspăimântătorul și flamboaiantul maestru păpușar, cel care orchestrează întreaga intrigă, devenit în timp prototip literar care a servit drept inspirație și pentru alți antagoniști ficționali.

Povestea – inspirată de un caz real – debutează cu o întâlnire surprinzătoare între profesorul de desen Walter Hartright și o femeie stranie, îmbrăcată în alb, care îi cere ajutorul să scape de urmăritori și care pare dornică să îi împărtășească un secret tulburător. Walter este angajat de aristocratul Frederick Fairlie ca profesor particular pentru tinerele lui nepoate, surorile vitrege Laura Fairlie și Marian Halcombe. Deși Walter și Laura ajung să se iubească, tânăra trebuie să respecte dorința răposatului ei părinte, aceea de a se căsători cu baronetul sir Percival Glyde, cel care îi aduce în scenă pe contele italian Fosco și pe soția acestuia – mătușa dezmoștenită a celor două surori. Cei trei tineri, Walter, Laura și Marian, sunt atrași, fără voia lor, într-o spirală de mistere, crime, secrete din trecut, spionaj, răpiri, răsturnări de situație și otrăviri, povestea rămânând, cu toate acestea, una eminamente de dragoste – dragoste frățească și dragoste romantică.

Ediția apărută la Editura Corint sub imprintul Clasici ai literaturii – în traducerea lui Lucian Popa – beneficiază și de o prefață constând într-un text semnat de Wilkie Collins, prin care autorul își explică tehnica scriitoricească, de un tabel cronologic și de un aparat critic bogat, menit să pună pentru cititorul modern opera în contextul epocii.

„Îngăduie-mi să îți trimit cele mai sincere felicitări pentru că ai ajuns la capătul celei mai recente [...] dintre caznele tale și pentru că ai reușit să închei, încununat de triumf, cea mai bună carte a ta [Femeia în alb]. Să presupun că subsemnatul, preaplecatul tău discipol, ar putea să o citească de îndată?”

Charles Dickens, scrisoare către Wilkie Collins, 29 iulie 1860

„Astăzi, oamenii tind să îl cunoască pe Wilkie Collins fie pentru Femeia în alb (1860), fie pentru Piatra Lunii (1868). Aș spune că nu e o moștenire de lepădat, câtă vreme primul a deschis seria așa-numitelor «romane senzaționale» − un gen extraordinar de popular în perioada victoriană, un melanj între temele romanelor de groază gotice și elementele de realism ale vieții private −, iar cel din urmă este considerat «înainte-mergătorul» poveștilor cu detectivi moderne. [...] Însă Collins a fost mai mult [...]. În cele mai bune lucrări ale sale, el transformă dorința primară de a afla − de ce sau de cine fugea femeia în alb etc. − în ceva care, în mod straniu, ține de metafizică.”

Jonathan Rosen, The New Yorker

„Ideea care stă la baza volumului Femeia în alb este aceea a unei conspirații în viața particulară, în care circumstanțele sunt astfel manevrate, încât să jefuiască o femeie de propria identitate prin confundarea ei cu o altă femeie, suficient de asemănătoare cu ea ca aspect, astfel încât să fie potrivită pentru atingerea acestui scop malefic. Distrugerea identității ei constituie prima parte a povestirii; iar recuperarea identității sale reprezintă cea de‑a doua parte.”

Wilkie Collins, „Cum mi‑am scris cărțile”, The Globe