Cea mai mare aventură a omului poate fi propria sa conștiință. Dar nu poți înțelege asta decât atunci când te aventurezi. Îți trebuie însă mare curaj să tai cordonul ombilical care te leagă de securitatea stării conștiente obișnuite. Nimic așa inedit pentru om ca nesiguranța de a se vedea din afara sa.

#

Nu mi se pare deloc exagerat să spun că oamenii sunt mai mult moarte decât viațǎ… De fapt măsura în care fiecare acceptă că duce mai departe dorințele și poate idealurile înalte ale morților îți definește profunzimea existenței. Vitalitatea ei reală. Aceea sufletească. Nu zbuciumul animalic. Sau lentoarea animalică. Un

om profund trǎiește prelungind viața profundă a celor morți. Astfel e asigurată nemurirea Omului Continuu mergând solitar și solidar totodatǎ spre daruri ce nu pot fi decât minunate. În dimensiunea sa nu există cataclism, nici dezamăgire, nici colaps.

Născut în 1967, Liviu Uleia moare de mai multe ori, prevăzător, în cărțile sale de poezie (Cântecele întunericului, Sfârșitul zilelor, Rezistența din minți a inimii), proză (Manifestele individualității, Sunt o carte rea, Cu Co-Columb în dedesubturile lumii, Polimersia, Arta ușurării și Ghid bahic, ultimele patru apărând la Editura Tracus Arte, care îi devine protector ce-l ajută să se mențină în viață literară) și chiar în teatru pus pe scenă (Bardo Blues), pentru a renaște în cărțile sale destinate copiilor (Povești lupești, Istorioare triumfătoare), având acum ambiții îngerești, prea puțin justificate, din păcate, de reminiscențele încă viguroase ale traiului său boem. Dar merită încurajat, cum și el își încurajează semenii.