Pe la treisprezece ani îmi doream să fiu mare. În rând cu lumea celor mari. Pe scurt, să par alta. Altfel decât eram. Dar mereu sosea vara și apăreau afinele în fundul grădinii și eu mă trăgeam acolo, la umbră, și mă pierdeam printre afine și cărți, printre personajele mele preferate, în lumile mele posibile și deveneam doar „eu”. Mică de tot. Trăiam acolo, între aromă și extaz, o fericire absolută lângă cotețul găinilor și gardul căzut. De acolo mi se trag toate poveștile, toate metaforele, toată senzația aceea de „mai mult”.
Mult mai târziu și mult mai departe am realizat că dorința mi se împlinise și devenisem mare. De atunci, am început să regret cu adevărat că mi-am dorit vreodată așa ceva.

Daniela Toader