Violoncelul nu a avut de la bun început statutul de star de care se bucură în prezent ca instrument solist. Aproximativ până în secolul al XVIII-lea, rolul rezervat lui era unul strict secundar, de instrument acompaniator, menit să susțină, prin punctări simple și eficiente, fundația armonică a liniilor melodice.
Treptat, tot mai mulți virtuozi și pedagogi ai violoncelului au nutrit ambiția de a-i conferi acestui instrument același grad de prestanță solistică de care se bucura deja de multă vreme vioara. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în decursul întregului secol al XIX-lea, numeroasele studii, piese de caracter, sonate și îndeosebi metode de interpretare publicate de către marii maeștri ai violoncelului au certificat definitiva lui emancipare tehnică și expresivă.
Totuși, popularitatea inițială a multora dintre aceste lucrări a scăzut odată cu trecerea timpului, astfel încât, în prezent, majoritatea nu mai sunt folosite decât aproape exclusiv ca material pedagogic sau pur și simplu ca „material de umplutură” menit să rotunjească dimensiunea temporală a albumelor CD și a recitalurilor solistice.
De aceea, CD-ul de față își propune să readucă în atenția publicului tocmai asemenea pagini „minore”, care au deținut un rol de netăgăduit în procesul de dezvoltare a violoncelului, deci în procesul de îmbogățire a muzicii cu vocea a încă unui protagonist, o voce – după cum a descris-o odată compozitorul Ernest Bloch – „mai vastă și mai profundă decât orice limbă vorbită”.
(Extrase din prezentarea albumului realizată de Vlad Văidean)