Romanul Corbei reia o temă frecventă în nuvelistica târzie a lui Slavici: aceea a singuraticului închistat în el ‒ ca să se apere de lumea înconjurătoare ‒ deschizându-se sufleteşte târziu, sub farmecul eternului feminin şi al tinereţii acestuia.

În descifrarea mecanismului acestui delicat proces sufletesc, Slavici se dovedeşte acelaşi maestru, realizând pagini care prevestesc Adela şi Enigma Otiliei.

Dar lipsa de aderenţă a Iui faţă de lumea oraşelor de dincoace de Carpaţi şi convingerea lui că oamenii ei nu se pot salva doar prin ei înşişi, complică inutil şi păgubitor acest proces, printr-o revelare paralelă a binefacerilor religiei creştine în sufletul personajului principal.

Corbei devine astfel prototipul eroilor de roman zbătîndu-se între „legea trupului” şi „legea minţii", care vor constitui mai târziu caracteristica dominantă a scrierilor unui Agârbiceanu şi ale unui Gala Galaction.

Aceeaşi pecete o poartă şi romanul Din păcat în păcat.

Eroul lui, un bucovinean venit în laşi, se simte străin în societatea de acolo, imorală în toate componentele ei.

Spre deosebire de Corbei, el nu îşi apără integritatea morală însingurându-se, ci şi-o farâmă treptat, adaptându-se mediului, mai ales sub influenţa altei trăsături a eternului feminin: senzualitatea.

Ajuns pe marginea prăpastiei, autorul îl salvează printr-un artificiu, călugărindu-l brusc.

Ovidiu Papadima