Poemul ei tâsneste din trăiri de suflet, fiind un rezultat uluitor de sensibilitate, ce pendulează între o tinerete, o puritate, o abnegatie si o trăire de copil, ajuns acum la momentul femeii mature. Este rar ca în zilele noastre să mai găsesti atâta finete, dar mai ales candoare si bucurie de a împărtăsi si celorlalti din preaplinul sufletului. Paulina Popa observă sau se auto-analizează nu cu încrâncenarea si angoasele, nu cu tristetea sau resemnarea atât de obisnuite poeziei postmoderniste contemporane. Nu există constrângeri în universul ei, există doar transparentă, dorintă de comunicare, seninătate si dragoste, toate extrem de fin dozate. Există candoare, dorintă de iubire neconditionată, o sete de absolut, de a oferi si de a primi, luminozitate si abnegatie, niciodată tenebre sau apăsări.
Cartea este o sinteză bine gândită a conceptiei poetei asupra poeziei. De altfel, ea a fost dintotdeauna o scriitoare dezarmant de sinceră, asa cum mărturiseste, un suflet de sticlă. Aici nu vorbim de răceala materialului fizic în sine, ci de transparenta si claritatea lui. Ea stie precis că tot ce iubeste este frumos, dar nu neapărat în sensul categoriei estetice, a ideii de artă pentru artă. Asa cum îl percepe si îl asterne pe hârtie, frumosul este ochiul atoatevăzător, care se pogoară din înaltul divin, pentru a-i oferi inspiratia. Totul este perfect. El se prezintă într-o manieră aproape fizică, palpabilă, sub forma unei mingi de aur, dar nu este acel fulger globular, distrugător. Trăirile pe care i le conferă poetei sunt un imens izvor creator, o energie inaccesibilă muritorilor de rând. Din acest proces al genezei, ,,se stârneste o furtună’’ (cea a creatiei si a simtămintelor din sufletul ei), pe care nimic nu o mai poate stăvili (Sufletul de sticlă, p. 8). Poezia irumpe, triumfă. Nu mai este doar acea trăire interioară, poeta dezvăluindu-se, sufletul ei apartinând tuturor, versul devenind o odă a bucuriei: ,,te bucurai si te scăldai în mirosul lor de flori tinere/ ca si cum te-ai fi scăldat în vinul de nuntă/ asa... ca un mire’’ (Atâtor veri, p. 10). Sunt cuvinte ce amintesc de nunta din Cana Galilei.
Lirica ei este străbătută de lumină, puritate si absolut. Cu remarca specială că autoarea nu retine nimic din preaplinul sufletului, sentimentul de egoism nu există. Ea împarte si oferă, asa cum o dovedeste titlul cărtii, împletirea aceasta fină dintre realul si divinul care o binecuvântează, redându-i o libertate greu de atins sau de înteles de către cei ,,nechemati’’ să se închine la ,,sticla pictată’’ a sufletului ei, ca la o icoană sfântă, îngenunchind la pământ.
Paulina Popa scrie o lungă poveste de iubire, lucru dovedit si prin aceea că ultimul vers al oricărui poem, devine titlul următoarei poezii. O înlăntuire firească între divin si diafan.