Textele din Spaţii intermediare sînt frapante prin originalitatea construcţiei, prin inteligenţa cu care autoarea dezvoltă într-un întreg volum, cu o extraordinară putere integratoare, cîteva teme recurente, printre care acelea legate de casă — literalmente şi în toate sensurile —, de spaţiu (de la cel de locuit la varii spaţii heterotopice, cum ar fi spus Michel Foucault), de „structuri”, „morfologii” ale unui peisaj personal, „deveniri” ale unui vast teritoriu identitar, de fapt.

Versurile Angelicăi Stan sînt un amestec de intelectualism şi emotie, ca la — să zicem — Emily Dickinson (de altfel, primul vers din poezia I dwell in Possibility, „ Posibilul e casa mea”, ar fi putut fi un bun motto pentru volum), de clar si obscur, ca la Paul Celan. Dacă ar fi să fac şi trimiteri către poezia de azi de la noi, aş pomeni intelectualismul lui Bogdan Ghiu şi sentimentalismul tăios al Marianei Marin.

Simona Popescu

Angelica Stan, poate lăsându-se cu bună ştiinţă contaminată de avatarurile profesiei (este arhitect şi urbanist, cu o vastă cultură teoretică), reuşeşte în acest volum să confere dimensiuni extrem de personale unor întâmplări din realitatea imediată — dacă putem spune aşa, şi nu întâmplător fac referire la Blecher, fiindcă mecanismele sensibilităţii lirice care procesează această realitate sunt deopotrivă raţionale, cât şi surprinzător de iraţionale, greu încadrabile într-o paradigmă culturală. Am putea întrezări, la rigoare, elemente tehnice textualiste sau autobiografism curat, după cum perspectiva din care sunt atacate mai multe poeme ale acestui volum este una post-structuralistă: un fel de deconstrucţie subiectivă, din care se menţin doar câteva repere neutre din realitatea perfect previzibilă. Nu asta este, însă, esenţial, ci reziduurile preţioase ale emoţiei, ca o pulbere fină ce rămâne în urma acestui proiect poetic — impecabil din punct de vedere tehnic, coerent şi vizionar.