Restituim memoriei colective cea de a doua carte a parintelui Dimitrie Dudko. Dupa marturia autobiografica din volumul „ Imi strig credinta cu timp si fara timp “ publicat la editura noastra anul trecut, volumul de fata ilustreaza atât râvna apostolica a parintelui de a propovadui credinta în conditiile opresiunii sovietice, cât si o radiografie a vietii religioase si bisericesti oprimate de ateismul comunist, pe care parintele îl identifica în predicile sale, cu cauza esentiala a decaderii morale si a tuturor relelor sociale. „Cartea parintelui Dudko Nadejdea noastra este unica. Pentru prima data, un document cu privire la activitatile de zi cu zi ale unui preot paroh – a vietii Bisericii sale chiar în interiorul ei – este accesibil. Si mai remarcabil este faptul ca ceea ce avem aici nu este pur si simplu o imagine a „situatiei din Rusia“, ci un fel de marturie crestina, care se regaseste si în propria noastra viata într-o societate libera, precum cea din vest.“

„Mai mult decât orice alt document venit din Rusia, predicile parintelui Dudko reprezinta viata religioasa a oamenilor de rând, a dreptcredinciosilor rusi. Ele reflecta ceea ce poate face predica simpla si directa pentru oamenii obisnuiti, nesofisticati din diverse paturi sociale si profesionale. Ceea ce ni se ofera aici nu sunt investigatii teologice aprofundate. Mai ales în primele convorbiri, parintele Dudko, deseori, citeste pur si simplu pasaje lungi din manuale de teologie elementara pe care interlocutorii sai cu greu le-ar putea gasi în Rusia de azi (anii 1970, n.ed.). Totusi, în raspunsurile sale aspre, dar întotdeauna binevoitoare, parintele Dimitrie arata nu numai întelegere umana, ci si o fidelitate remarcabila fata de Biserica. El construieste mereu punti între femeia simpla a carei viata religioasa se exprima prin practica rituala, si intelectualul care viseaza o religie „non-institutionala”; între enoriasul loial care justifica orice vine din partea autoritatilor ecleziastice, si potentialul disident care cere conducatori sociali si politici din rândul episcopilor; între ortodoxul „integrat“ si credinciosul ispitit de prozelitismul activ al neoprotestantilor.“

Pr. John Meyendorf