Indeobste, cand criticam discursul presei, criticam un discurs care contine si lumea „prostocratiei” lui Caragiale, dupa o fomulare cunoscuta a lui Mircea Iorgulescu, si pe aceea populata de idei si idealuri a lui Camil Petrescu sau pe cea fictional-realista a lui Mario Vargas Llosa. La toate acestea se adauga fragmente de criticism social, politic si economic, filosofie sociala, toate „topite” in discursul cotidian al presei.

Daca patrunzi in lumea jurnalistilor, cu scopul de a-i intelege mecanismele de functionare si de a-i demonta resorturile, traiesti cu senzatia ca te afli pe teren alunecos si oricat te-ai stradui nu ajungi sa atingi pamantul cu adevarat. Asa cum informatia este fluida, greu de controlat, tot asa si profesia care e menita sa-i dea viata, se lasa greu stapanita si pentru ca se afla in permanenta transformare, asemenea lumii pe care o reprezinta in discurs.