Ideea că oamenii trebuie promovați în funcție de talentul nativ, și nu de originea lor socială este ținta unor critici din întregul spectru politic, deși era predominantă în lume spre sfârșitul secolului XX. Stânga critică meritocrația pentru că ar susține statu-quoul, conservatorii, dimpotrivă, deoarece ar fi o amenințare la adresa ordinii sociale, iar comunitariștii o contestă pentru că ne ține pe toți într-o stare de anxietate continuă. Adrian Wooldridge reface istoria meritocrației în culturile occidentale și în afara lor, luând ca repere diverși politicieni și funcționari care au introdus principiul revoluționar al competiției deschise, psihologi care au elaborat metode de măsurare a inteligenței și specialiști în educație care au conceput posibilități de promovare socială. Aristocrația talentului este o analiză a dezbaterilor care încearcă să stabilească dacă meritocrația mai poate fi o forță aducătoare de bine.

„Această istorie unică și fascinantă explică de ce e greșit să i se pună atâtea în cârcă meritocrației, precum și că e preferabil să le împarți responsabilități persoanelor celor mai capabile să se achite de ele decât să menții vechile obiceiuri ale corupției, patronajului, nepotismului și castelor ereditare. Wooldridge demontează multe ipoteze încetățenite și prezintă contextul indispensabil pentru a înțelege această chestiune controversată și presantă.” (Steven Pinker)

„Aristocrația talentului reprezintă o rectificare importantă și necesară a criticilor contemporane la adresa meritocrației. Pune meritocrația într-o perspectivă istorică și transculturală lămuritoare, care ne arată cât de decisiv a fost faptul de a-i judeca pe oameni mai degrabă după talentele lor decât după ascendența sau relațiile lor în crearea lumii moderne. O recomand cu toată căldura.” (Francis Fukuyama)