Orice artă, de îndată ce se maturizează, devine autoreferențială. Aceasta explică de ce mulți pictori din secolele al XVII-lea și al XVIII -lea au căutat să reprezinte în pictură cum s-a născut pictura. Imaginea de pe coperta acestei cărți reproduce o pictură de Joseph-Benoît Suvée. Autorul pornește de la legenda relatată de Pliniu cel Bătrân , în Naturalis Historia (XXXV, 15, 43): pictura s-ar fi ivit din trasarea marginilor umbrei unui bărbat, înainte de despărțirea de iubita lui. Aceasta ar fi vrut astfel să-i păstreze, imprimată pe zid, fantasma prezenței sale. M-a fascinat ideea că nu poate să existe o urmă fără o umbră. În fond, persoana din legenda lui Pliniu trasează urme pe conturul unei umbre.

Am fost interesat să studiez raportul dintre umbră și urmă. Am explorat diversele lor ipostaze și, mai ales, interacțiunile lor. Eseurile cuprinse în volumul de față tratează aceste relații. Unele dintre ele au apărut în Franța, în revista L’Atelier du roman și în diverse volume colective , la Editura l’Harmattan. Cele mai multe au fost publicate, într-o primă versiune, în revista Lettre Internationale, ediția română . Pentru a face din aceste eseuri o carte, pe unele le-am rescris, pe altele le -am remaniat, pe toate le-am re-intitulat. Am căutat să ofer un periplu coerent printre umbre și urme, dar nelipsit de surprize. Unii prieteni îmi spun că o colecție de eseuri este mai puțin importantă decât un roman, le răspund că, păstrând proporțiile, același lucru l- a făcut Montaigne și i-a reușit.

Adrian N. Mihalache