„Cineva poartă un secret, îl hrănește înăuntrul său de parcă ar fi un animal care-l devorează, un cancer, celulele care se multiplică în întunericul complet din corp, în întunericul moale și umed, zguduit ritmic ca de o percuție profundă, o conștiință pe care nimeni altcineva nu o cunoaște și în care proliferează la fel ca țesuturile canceroase amintirile obsesive, imaginile ascunse pe care nu le poate împărtăși cu nimeni, care nu-l vor părăsi niciodată, care-l izolează de restul oamenilor. În amintirea și în privirea cuiva se află acum imaginile de neșters ale crimei, o privire care se îndreaptă, chiar în acest moment, către un loc din oraș, firească, senină, poate, ca privirea unui oarecare.” (Antonio Muñoz Molina, Lună plină)

„Lună plină […] ar putea fi doar thrillerul balzacian al unui oraș ce colcăie de vieți mărunte, indiferente, patetice și trăncănitoare, surprinse fără menajamente, în cele mai mici amănunte. Dar Muñoz Molina nu agreează jumătățile de măsură sau bunele maniere. Ceea ce el dorește este să scormonească în tenebrele sufletului, să extirpe măruntaiele fiecăruia din personajele sale: vânzătorul de pește, inspectorul, dar și învățătoarea, medicul legist sau preotul iezuit. Cine este vinovat? Și de ce? Cui îi este rușine, și până când? Să fie oare pe lume un om fără remușcări, un om care să nu păstreze un secret mizerabil sau atroce sau meschin sau pueril, în acest oraș nenorocit? Să fie oare dorința doar patetică? În jurul acestor întrebări inoculate neîncetat sub învelișul romanului, autorul construiește povestea și fraza sa torențială, uneori crudă, alteori pudică.” (Catherine Argand, L ’Express )