Catilinarii eminescieni şi temperatorii caragialieni sunt produsul epocilor de tranziţie, al unora dintre straturile acestora. Accepţia temperatorilor, stabilită de Ion Luca Caragiale, poate fi apropiată de cea a straturilor catilinare (catilinarilor), fixată de Mihai Eminescu. Pendularea interesată a acestor grupuri şi indivizi, prezentaţi de către cei doi scriitori, între centru şi periferie, este unul din indiciile decăderii semnificaţiilor şi moravurilor în partea aceasta de lume, în partea ei tranzitivă. Căci „reforma trece, năravurile rămân” (I.L. Caragiale). Rezultă şi spiritul critic al celor doi scriitori şi căutarea fundamentelor adânci ale formelor fără fond, a adevărului. Crucişii, coţcarii şi martorul trialogic reprezintă, alături de catilinari şi temperatori, moduri diferite de valorizare a existenţei şi de raportare la istorie şi la ceilalţi (semeni, adversari, sine), cuprinse în opera marilor clasici. Reperele operelor revizitează aceste texte şi aceşti autori.