Pana la sfarsitul lui 2003, Ariel Sharon trecea drept un soim al vietii politice israeliene si drept un simbol al ideologiei Marelui Israel. Multi vedeau in el pe singurul responsabil al declansarii celei de-a doua Intifade, datorita controversatei sale vizite pe esplanada Moscheelor, din septembrie 2001. Era inca unul din cele mai grave pacate ale lui. Nu promitea sa se poata uita pata de nesters legata de numele lui: responsabilitatea morala in masacrele de la Sabra si Chatila, din septembrie 1982.

In 2004, anuntul pe care il face in legatura cu retragerea unilaterala israeliana din Gaza si evacuarea tuturor implantatiilor evreiesti dovedeste faptul ca omul, devenit prim-ministru in 2001, isi modificase radical pozitiile. Ralierea lui la ideea crearii unui stat palestinian independent, alaturi de Israel, si la ideea necesitatii altor retrageri teritoriale din Cisiordania il asaza acum in randul celor pasnici. Revolutia sharoniana era atat de profunda, incat o rupe, in noiembrie 2005, cu propriul partid, Likud, ca sa formeze un partid de centru, Kadima.

In apogeul popularitatii, Ariel Sharon a fost lovit de un prim atac cerebral, in 18 decembrie 2005, apoi de un al doilea atac, in 4 ianuarie 2006, de o extrema gravitate, ceea ce ii obliga pe medici sa-l cufunde intr-o coma profunda, a carei rezolvare nu este deloc sigura.

Ariel Sharon a fost un „cameleon”, un „tradator” sau, mai prozaic, un militar si un politician, putin pasionat de teorie, a carui evolutie sinuoasa se supune unui simt ascutit de adaptare la noile realitati? Simplul politician se ridicase la rangul de om de stat? Aceasta ultima ipoteza este cea sustinuta de Robert Assaraf, la capatul unei amanuntite analize a istoriei politico-diplomatico-militare a Israelului si a carierei lui Ariel Sharon.

Ariel Sharon, omul politic cel mai controversat si mai urat din Israel, care cu putin timp inainte era considerat un „cadavru politic“, culegea, la saptezeci si trei de ani, fructele perseverentei sale. Ajungea in fruntea guvernului, asigurat de o majoritate fara precedent in toata istoria parlamentara a Israelului. Era pentru el un mod de a dezminti maxima rabinica conform careia, de la distrugerea celui de al Doilea Templu, darul profetiei nu mai exista in Israel sau este rezervat idiotilor. Se implinea astfel ceea ce ziaristul Uri Dan afirmase candva: „Daca nu-l vreti ca sef de Stat Major o sa-l aveti ca ministru al Apararii“. Tot el constata: „Daca nu-l vreti ca ministru al Apararii, o sa-l aveti ca sef al Guvernului“.