Jenkins este englez pana in maduva oaselor si teribil de mandru de acest lucru �" de fiecare data cand calatoreste in strainatate, isi anunta nationalitatea cu glas tare si se inarmeaza cu melonul si cu umbrela stransa cat mai atent.
Ca multi din generatia sa, Jenkins nu prea are cuvinte de lauda despre francezi �" un popor ciudat care nici macar nu intelege ce-i cu jocul de crichet. Dar se vede nevoit sa recunoasca faptul ca francezii se pricep de minune la bucatarie, astfel ca, intr-o buna zi, accepta afabil invitatia lansata de cei doi parteneri de afaceri parizieni de a lua pranzul impreuna; sau, cum ar spune el, de a imbuca si ei ceva intre doua afaceri. Tocmai el, care nu se atinge niciodata de o mâncare cu un nume pe care nu îl poate pronunta. Si asa incep aventurile cu furculita, cutitul si tirbusonul pe meleagurile Frantei.