Omul este o făptură în criză veşnică (şi nu doar în criză efemeră, aşa cum eronat se crede) şi de aceea, adesea, cărţile îi sunt ca apa şi aerul. Întrucât cărţile sublimează, măcar parţial, criza. A se înţelege prin criză stări precum: singurătate, spaimă de moarte, disperare şi groază, scârbă existenţială, dezamăgire etc. Criza înseamnă nevroză pusă pe tapet, expusă, livrată public. Acul ei de cojoc, al nevrozei vreau să spun, ar putea fi găsit în cărţi, prin lectură. Cartea şi lectura sunt o formă de eutanasie obligatorie, dar nu ca să murim mai repede, ci ca să trăim mai intens, mai adânc şi mai în consens cu noi înşine. Îndrăznesc să cred că ştiu exact ce spun. Şi, ca să probez cumva siguranţa mea, îi recomand cititorului o carte de excepţie, îndrăznesc să o numesc chiar capodoperă, o carte despre moarte, singurătate, incomunicabilitate şi, paradoxal, despre tandreţe: Verbele auxiliare ale inimii de Péter Esterházy. Este un text conceput ca un ferpar fărâmiţat, scris la moartea mamei (această carte va fi completată, de altfel, de un alt ferpar teribil dedicat tatălui într-o altă carte a lui Esterházy, intitulată Harmonia Caelestis). „Voi ajunge un moşneag rămas virgin, pentru că nu am nici măcar atâta curaj încât să iubesc moartea“, declară autorul în introducerea la Verbele auxiliare ale inimii. Este un autoportret exagerat cinic pentru acest scriitor abisal, de fapt, în priceperea morţii şi a urmărilor devastatoare în suflet, minte şi inimă, pe care le produce aceasta. Îi las cititorului să descopere mai departe deliciile (nota bene) răvăşitoare ale cărţii de faţă, neuitând să precizez cât de performantă şi tulburătoare este traducerea Aneimaria Pop.
Ruxandra Cesereanu