Ordalia

Tinerețea scutura lumea. Ca să trăiești trebuia să uiți totul, iar toamna, când se coceau strugurii, unii dintre noi ne ungeam oasele cu lut și vin, mâncam pâine ținută pe vatră, în cenușă fierbinte. Trupul salcâmului, călit cu urlet, fărâmițat, se lipea de buricele degetelor și începea să-mi otrăvească pe nesimțite carnea. Mi se spusese că cel care se căznește să moară, precum boul la jug, își plătește păcatul, pe care și l-a înmuiat pe buze, a sărutat icoane și guri, spurcând pământul. Cu cât chinul era mai mare, cu atât lumea de dincolo de viață avea să fie mai curată. Și se ridicau strigăte spre Cer și urechea mea spartă le lasă să curgă în pântece. Îmi purtam copiii din plânset. Pe unii îi lepădam ușor, pe pământul gol, pe alții îi purtam până la capăt. Când le venea vremea, se chirceau și voiau să rămână înăuntru. Întunecimea le pria, semn că nu toate care se ivesc din prea multă dragoste cunosc și bucuria. Când lui D. cancerul îi măcina oasele și tot ce făcea era să urle din pricina durerii, să leșine și să se trezească din nou, cutremurat că încă nu a murit, cineva ar fi trebuit să se gândească să-l strângă de gât și să-l salveze. Dar nimeni nu a putut să-și mânjească mâinile cu durerea lui și trei ani, ani lungi, spăimoși, sub zăpezi înalte și primăveri care-ți făceau sufletul să fiarbă, a învățat pe de rost Iadul.

Peste 40 de ani, într-o noapte, a început să urle și C.. Urlet de câine care trăgea să moară și se adâncea în pământ, cu oasele plesnind. Îi fierbea stomacul. Îmi țineam capul pe brațul ei sec și pielea îmi părea cu solzi. Aproape că aș fi vrut să o sărut pe gură și să-i smulg strigătul, să-l trag afară și să-l vărs în iarbă. Să șerpuiască necontenit, să umple tot pământul, numai să-i slăbească ei o vreme cugetul și să plece senină, cu gura încărcată de râs. Și-am vrut să o ucid, făcând ceea ce niciodată un om iubind n-ar trebui să fie în stare, curmând tot ceea ce-i dă motiv să trăiască. Gâtul ei subțire, venele ei prin care sângele nu mai gâlgâia demult, ci doar se legăna plictisit, ochii aceia mari, verzi, ca de iarbă, îndreptați spre mine, cea care n-ar fi putut niciodată să o facă să plângă, toate sub mâna mea, dintr-odată ca de Iad și de moarte, care ar fi putut să o secere atât de ușor, când nimeni, poate nici Dumnezeu, nu ne mai putea vedea. Numai moartea nu uită să ne pândească întruna. În noaptea aceea, în care lumea mergea înainte, oarbă în fața prăpastiei care ne înghițea ochii, aveam deja o oarecare experiență într-ale omorâtului din dragoste. Mă mai gândisem că poți oricând ucide ca să-l scapi de durere pe celălalt și să cari veșnic o vinovăție amară. Ridicasem mâna, o îndreptasem cu moarte spre ceea ce iubeam mai presus de mine, acceptasem cu ușurință să sfârșesc o viață de care depindeam, doar ca să o scap de ceea ce credeam, cel puțin atunci, că este de neîndurat.