Padurea spanzuratilor

Despre romanul „Pădurea spânzuraților” al lui Liviu Rebreanu criticul George Călinescu spunea că este: „un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare”, în timp ce pentru Nicolae Manolescu el reprezintă „un roman al conștiinței... al revelațiilor succesive și al momentelor excepționale, un roman al conștiinței morale.” Eugen Lovinescu, pe de altă parte numea creația lui Liviu Rebreanu pur și simplu: „cel mai bun roman psihologic român, în sensul studierii evolutive a unui singur caz de conștiință – studiu metodic, alimentat de fapte precise și de incidente, și împins dincolo de țesătura logică, în adâncurile inconștientului.”

Publicat în 1922, „Pădurea spânzuraților” este deopotrivă un roman de război și unul de profundă analiză psihologică, fiind inspirat din tragedia reală a fratelui autorului, Emil Rebreanu, executat în 1917 pentru încercarea de a trece pe frontul românesc.
Datorită faptului că în „Pădurea spânzuraților” Liviu Rebreanu realizează primul roman românesc cu abordare realistă și analiză psihologică detaliată, autorul este considerat părintele romanului românesc modern, Apostol Bologa conturând prototipul intelectualului care întruchipează idealurile unei generații.

Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885, Târlișua, Imperiul austro-ungar – 1 septembrie 1944, Valea Mare-Podgoria) a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române, fiind considerat întemeietorul romanului modern. Activitatea sa literară se înscrie în curentul realist, cu accent pe analiza psihologică a personajelor și explorarea societății rurale și urbane din România începutului de secol XX.
Rebreanu a debutat în presa românească în 1908, cu nuvele precum „Codrea” sau „Volbura dragostei”, continuând să se perfecționeze în proză scurtă și dramaturgie. Romanul său „Ion” (1920), descris de Eugen Lovinescu ca „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, oferă o frescă complexă a vieții rurale, abordând teme sociale, economice și psihologice. „Răscoala” (1932) și „Pădurea spânzuraților” (1922) consolidează statutul său de inovator: primul aduce în prim-plan colectivul țărănesc în contextul răscoalei de la 1907, iar al doilea inaugurează romanul psihologic românesc, inspirat din tragicul destin al fratelui său.

Pe lângă marile romane (Ion, Crăișorul, Răscoala, Gorila, Pădurea spânzuraților, Adam și Eva, Ciuleandra, Jar) Rebreanu a scris numeroase nuvele și schițe: Proștii (1910), Catastrofa (1921), Norocul (1921), Cuibul visurilor (1927), Cântecul lebedei (1927), Ițic Ștrul, dezertor (1932); și piese de teatru (Cadrilul, Apostolii). Liviu Rebreanu a fost directorul Teatrului Național din București și a avut o bogată activitate ca gazetar scriind pentru publicații precum: Luceafărul din Sibiu și Convorbiri critice, Falanga literară și artistică, Scena, Adevărul, Universul literar, Țara noastră, Rampa și Lumina, din București.
Opera lui Rebreanu se remarcă prin realismul obiectiv, construcția psihologică profundă a personajelor și reflecția critică asupra societății românești interbelice. Prin contribuția sa, el a creat prototipul intelectualului și al țăranului român complex, cu idealuri, frământări și conflicte interioare, consolidându-și locul în patrimoniul literaturii române.

„Pădurea spânzuraților” îl aduce în prim-plan pe locotenentul Apostol Bologa, student la Facultatea de Filosofie din Budapesta. Apostol Bologa, originar din orășelul transilvănean Parva, de pe valea Someșului, este fiul avocatului memorandist condamnat la doi ani de închisoare, Iosif Bologa. Acesta îi transmisese fiului său un profund simț al datoriei față de țară și un viu sentiment național, cuvintele lui răsunând și acum în mintea personajului:
„Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară! Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!...”

În aceste condiții, faptul că a făcut parte din Curtea Marțială care l-a judecat pe sublocotenentul ceh Svoboda, vinovat că a încercat să treacă la inamic, și că a fost de acord cu execuția acestuia, declanșează o adevărată criză morală a personajului, care se zbate între sentimentul că a făcut ceea ce trebuie și un apăsător și insuportabil gând că poate lucrurile nu stau chiar așa.
Moartea sublocotenentului ceh Svoboda, al cărui nume înseamnă „liberate”, privirea acestuia în ștreang, ultima lui suflare devin o obsesie pentru tânărul gânditor și sensibil, educat în spiritul credinței creștine. Această imagine nu-l va părăsi până la moarte și își va pune amprenta asupra întregii lui vieți viitoare. Acest episod evidențiază de altfel tema principală a romanului, și anume, injustiția războiului, care judecă doar faptele, nu și sufletele oamenilor.
În spiritul ciclicității, o trăsătură fundamentală a prozei realiste românești, scena de la începutul romanului revine și în finalul acestuia, mult mai dramatic deoarece îl are ca protagonist de această dată pe Apostol Bologa, personajul de care cititorul s-a atașat emoțional și cu care se simte acum solidar. Cele două scene, care marchează începutul și sfârșitul romanului sunt „unite” simbolic de lumina din privirile celor două personaje care sugerează o „pădure a spânzuraților” – un lung șir de destine umane frânte de război.