Motanul mizantrop

„… Motanul mizantrop aduce un artificiu oarecum nou în lumea lui Viorel Savin: realitățile sunt văzute cu bune și rele prin ochii unei feline simpatice care analizează comportamentele bipezilor, care înregistrează cu pricepere micimile atitudinale, quid pro quo-ul etc., oferind lectorului o lume ca un carnaval.
Trimiterile nu sunt greu de prins, mai ales că în centrul galeriei personajelor se află Marta, femeia de vârstă medie dar încă cu sex-appeal, în jurul ei roind o serie de prezențe masculine care fac deliciul. Dar, la sfârșit, așa cum se întâmplă și la Caragiale, îți dai seama că toți sunt o apă și-un pământ: o lume de marionete penibile care fagocitează existența.”
Marius MANTA

M-am încovoiat, mi-am încordat coada, m-am ridicat pe ghearele scoase la maximum din teci și am făcut către străin un salt înalt, ca să-l sfâșii.
Dar, iarăși ne-am întâlnit ghearele și colții în aer, ca și cum ne-am fi lovit amândoi de o sticlă de geam. Am căzut grămadă pe masă, împrăștiindu-i cu zgomot, în toate părțile, obiectele aflate acolo. (…)
Dezastrul descoperit o făcu să urle:

– Tao!?… Ce-i cu tine aici? Ce cauți?!… Ce mi-ai făcut din măsuța de toaletă, nenorocitule? Uite: era să răstorni și oglinda! Iar veioza!… continuă Marta să strige. Derbedeule, mi-ai făcut-o praf! Mi-ai spart-o. Cum ai intrat aici? Cine ți-a dat voie?
M-a înșfăcat de ceafă și, în pofida opoziției mele exprimate prin mieunături strașnice, m-a dus în living și m-a aruncat – da, pur și simplu ajunsă la capătul nervilor, m-a aruncat! – în cușca în care mă aflu și meditez frustrat la toate acestea pe care tocmai le citiți.