Descantec in oglinda

Nu ştiu de unde izvorăsc slovele atât de alese ale acestei scriitoare profunde, care, deşi încercată de suferinţă, şi-a păstrat sufletul neştirbit, cuprinzând, dintru început, marile adevăruri pe care doar înţelepţii le pătrund. Poate că ele vin din aceeaşi tainică lumină ce îşi găseşte lăcaş în inimile celor ce ştiu să vadă dincolo de umbra trecătoare a lumii acesteia, acolo unde suferinţele devin trepte spre înaltul Cerului şi fiecare cuvânt capătă rădăcini în eternitate.
PS Timotei AIOANEI

Hiperactivă, risipitoare, nedrămuindu-şi timpul, împăcând atâtea vocaţii (cronofage, golind-o de energie), mai vizibilă odată cu „cronicăreala”, pe lângă profesoratul la şcoala râşcană şi repetiţiile cu grupul vocal „Flori de măr”, Mihaela Grădinariu adastă, printre semne, mirări şi vise, asupra cărţilor „de citit şi de iubit”, cuminecând timpul şi dăruindu-ne cărţi înflorite, purtând „rănile cerului”.
Adrian Dinu RACHIERU

Nu credeam să-nvăţ a scrie vreodată despre Mihaela Grădinariu şi să întrevăd noima timpului, care face ca mereu să ne întrebăm ce este el şi de ce se autodevorează, ca în imaginea şarpelui Uroboros. Cunoscând-o (sau crezând că o cunosc) de puţină vreme, nu mi-o pot închipui copilă sau adolescentă, căci, tot aşa, e greu (şi inutil) să refaci în imaginaţie vârstele unui pom, când te vezi deodată în faţa lui, plin de roadele care îndoaie crengile şi nu e nevoie decât să întinzi o mână sau să scuturi puţin şi îndată se umple coşul cu fructele glorioase ce împlinesc năzuinţa elementelor primordiale de a fi împreună: sevele pământului înălţate de ascensiunea apei spre înalt, focul soarelui dogoritor care coace aluatul materiei şi adierea vântului care îmblânzeşte totul, în legănarea aproape muzicală a trecerii materiei prin timp.
Mircea CIUBOTARU

Singurătate, rătăcire, ruptură, nelucrare, iată câteva din coordonatele care aruncă lectorul dintr-o extremă într-alta, dintr-o oglindă într-alta, ca martor mut al încercării de înstăpânire a răului şi a eliberării de acesta prin scris: am conştiinţa unei acumulări de energie creatoare care trebuie eliberată.
Imun în faţa calificativelor de diverse nuanţe, de care a avut parte din belşug în ultimii ani (La masa de scris mă lasă rece că sunt etichetat într-un fel sau altul de critica literară. Vă reamintesc, scriu spontan, intuitiv, emotiv, mărturiseşte autorul într-o convorbire cu Iulian Cătălui, publicată în 2018 în Astra), Liviu Ioan Stoiciu înalţă în şi întru sine un jurnal antifonic, în care fiecare poem pare să răspundă celui anterior, unde lăuntrul se reflectă halucinant (cineva/ a încurcat lumile pe aici), pe măsura zbaterilor interioare, cotropite de amare şi adânci deşertăciuni.

***

Suntem martorii construcţiei şi deconstrucţiei unui „personaj” fabulos, căruia poetul trebuie să-i rămână credincios până la capăt, până la visata evadare izbăvitoare. Acesta-i cercul sau circul., concluzionează amar autorul, închizând în traseul existenţei poetice o mitologie personală. „Poet al detaliilor” (Lucian Alecsa), cu timbru lesne recognoscibil ca „întruchipare de dar ceresc” (Grigore Ilisei), Nicolae Turtureanu îşi ordonează şi reordonează lumile, când prăbuşindu-se în sine, când înălţându-se din abisuri şi visuri numai de el ştiute. Dacă adăugăm şi faptul că pe coperta I se răsfaţă „Alambicul de vise” a lui Dragoş Pătraşcu, ce pare întruparea în imagine a unor poeme, ne găsim în faţa unei autentice prezenţe poetice între revelaţii prisositoare şi îndoieli permanente. La mijloc, Poezia deschisă ca o rană purificatoare, semn al unei creaţii solide, reper valoric de necontestat în literatura română de la întretăiere de veacuri.

Mihaela GRĂDINARIU