Cand incepe totul

Când iluzia se transformă

începe totul

într-o dimensiune perversă

a tehnologiei,

discernământ diluat,

te îneci într-un pahar cognitiv

dimineața ieși din purgatoriu

nu mai știi cine ești

întreabă Meta AI

roboții nu mai au nevoie de nimeni

baloanele de săpun fac implozie

te părăsești și nu știi unde te muți,

ai greșit întoarcerea,

pe ușă nu e niciun nume.

(Doina Adriana Nicolăiță)

Poezia Doinei Adriana Nicolăiță pare absolut solitară în concertul poeziei noastre de astăzi. Atât al celei optzeciste, cu toată diversitatea ei, totuși, spectaculoasă, cât și în cel mai proaspăt al ultimilor veniți în poezie, uniți mai degrabă prin spirit polemic la precedentul decât prin noutate validată estetic: cea minimalistă, nonmetaforică, aproape epică, seacă, cu intenție, în construcție.
Autoarea scrie total în absența, în ignorarea celor două tendințe. Poeziile ei par niște descântece magice, mai degrabă de trezire la viață decât un exercițiu deliberat și provocator de expresie literară și noutate cu orice preț.
Cel mai greu e să definești simplitatea. Mai ales atunci când o întâlnești în poezie. Căci ea nu e ce pare a fi – o reducere la esențial și tranzitivitate a comunicării –, ci un truc sub care colcăie sensuri.
Doina Adriana Nicolăiță scrie o poezie discursivă, e adevărat, dar întotdeauna cu un substrat metafizic. Aceasta îi dă, incontestabil, identitate lirică. (Vasile Dan)