Cand in fiecare zi e joi

Cartea aceasta a fost citită de mulți oameni interesați de ceea ce trăiesc acești tineri suferinzi. Au citit și oameni simpli, și oameni „cu funcții”, care aveau putere să schimbe ceva, au citit cei care doar au suspinat aflând ce tragedii se întâmplă pe lângă noi fără să știm, au citit și cei din Ministerul Sănătății, doctori, administratori, jurnaliști, parlamentari… Nu e o plăcere să citești despre durere. Nimănui nu-i place suferința, fugim cu toții de ea, credem că, dacă nu o privim în față, se diminuează până dispare, dar apoi descoperim că izbucnește mai virulent în altă parte, ca un gheizer ținut sub presiune. Însă unii, mai curajoși, s-au confruntat cu această durere și au reușit să-i domolească forța de irumpere. (Hanna Bota)

Hanna Bota are abilitatea să surprindă palpitul personajelor, foarte aproape de „fiziologia” lor senzitivă și discursivă, de „epiderma” în care se topesc adecvat remarci, replici și limbaj propriu și expresiv. (Mirela Nagâț)

Cu un parcurs al devenirii unor personaje interconectate în sistemul hidrodinamic de vase comunicante care se numește familie, cu inserții din fantasticul expus în nota firescului marquezian, cu traversarea, prin intermediul personajelor, a diferitelor tipuri de societate românească, Hanna Bota propune un nou fel de a se raporta ficțional la dilemele morale, la constrângerile fiecărei generații și la modul în care se încheagă noul fel de locuire a lumii, care s-a dublat în avatarurile rețelelor. (Adrian Lesenciuc)

Atunci când nu mai ai nimic de pierdut, atunci când știi dinainte că timpul tău este împrumutat și puțin, nu există loc pentru cosmetizări și pudibonderii. Povești de extraordinară devoțiune, de abandon, de abuz se întretaie sub plasa amenințătoare a aceleiași boli, care strivește și umilește pas cu pas. Este un roman despre condiția umană, despre ceea ce ne face cu adevărat oameni și ceea ce este cu adevărat important, deși nimic din aceste lucruri nu apare explicit, dar e imposibil de evitat pentru orice cititor. Lectura cărții te pune în fața unei oglinzi în care nu ai vrea niciodată să te vezi, o oglindă a conștiinței în care te privești ochi în ochi și nu poți decât să te întrebi ce ai face tu în situația extremă. (Victor Cubleșan)

Fragment din roman:

Mă cheamă Daria. Am murit într-o joi.

Nu o spun cu părere de rău, iar joile mi s‐au părut întotdeauna cele mai frumoase zile. Erau ca ieșite în afara calendarului. Toate zilele par să aibă o etichetă, ceva ce le definește ca să fie așa cum sunt și nu altfel, pe când joia scapă onomasticii, poate asta e eticheta ei, lipsa etichetării. Îmi place să judec lucrurile mai mult prin ceea ce nu sunt, decât prin ceea ce sunt. Întrucât atunci când judeci un lucru formulând ceea ce este, de fapt îndepărtezi acel lucru de realitatea lui, pentru că niciodată nu poți judeca și – mai ales – nu poți exprima realitatea exactă, ea scapă formulărilor fixe. Imediat ce ai spus despre ceva că e așa sau pe dincolo, te‐ai și trezit inexact în afirmații, ai limitat obiectul, evenimentul descris, l‐ai mutilat. Mie mi‐e destul de greu să exprim în cuvinte ceea ce trăiesc înăuntru, o să înțelegeți de ce.