Ard cartile

Prima grijă de poet a lui Ruba a fost cum să găsească o cale prin care gravele să pară frivole, iar frivolele – măcar unde se poate (dar la el se poate pretutindeni) – grave. A şi găsit-o numaidecât, distribuindu-se în rol de saltimbanc al propriilor nevroze şi angoase şi jucând nonșalant în marginea lor, pe o subțire frânghie ironică. În loc să-și plângă de milă ori să se compătimească în stil sobru, face snoave şi scorneli în baza unui cod de parabole prin care-şi decantează linia biografică în spectacole confesive. Spectacolele au vervă de ingeniozitate și rulează pe bază de fantazie şi umor de sine. Ele de-grevează, nu agravează o condiție cu fond traumatic de care Ruba pare că fuge pe unde apucă. Şi apucă pe te miri unde, pornind de la vreun episod cotidian sau de lectură ori, şi mai frecvent, de la un episod de memorie ori de pură fantazie. O artă ludică ingenioasă şi ingenuă totodată îi permite să transforme confesiunea în șampanie şi să-şi parcurgă anxietățile ca pe un număr de circ.

Al. Cistelecan