Stiinta virtutii. Eseuri despre excelenta si putere

Eseurile din acest volum propun o schimbare de înțelegere și o deschidere de sensuri asupra a ceea ce are astăzi un înțeles sărăcit, prea bătătorit de folosirea comună: virtutea. A vorbi sau a scrie despre virtute pare că trimite la un capitol al unui compendiu de morală. Însă paginile ce urmează vor dovedi contrariul. Virtutea, în continua remodelare conceptuală pe care i-au atribuit-o grecii, a fost un cuvânt ridicat de la un înțeles comun către a desemna ceva esențial omului. În limbile europene, virtutea are mai ales filieră semantică din latină, cu acele conotații care ne sunt familiare. Însă grecii au pus în joc un termen, arete, ce va fi mereu reconsiderat în relație cu exercițiul filosofării, marea descoperire a spiritului elen. Filosofarea a vizat propriul lumii și al omului, dar mai ales ce este dincolo de acestea, ce le transcende: inteligibilul, acel dincolo de tot ce e material. Această mereu reluată căutare a însemnat, de fiecare dată, interogarea statutului celor trei dimensiuni: om, cosmos, transcendență. În acest demers, arete,numele dat de greci virtuții, a însemnat abilitatea omului de a se pune într-un raport existențial dinamic cu sine, cu trupul său, cu lumea, și cu ce e dincolo de acestea.

Platon este cele ce va exprima o astfel de miză para-doxală, dar centrală doctrinei sale. Virtutea, în cel mai înalt sens, este oare cunoaștere, și asta poate ca rol al unei tehnici? Dilemele exersării virtuții țin de paradoxul înțelegerii sale ca mediere, relație de participare între două naturi fundamental diferite. Platon lasă o moștenire ce înseamnă mereu reluata căutare a rosturilor arete. Excelența virtuții e descrisă ca symphonia, atunci când este căutată efectivitatea ei în cetate, nu doar pentru individ. Virtutea a fost mai apoi înțeleasă și ca dispoziție a acțiunii, rectitudine a voinței, eliberare, putere, cadru experiențial, laborator, cale către împlinirea Binelui, ori putința participării ierarhice la Bine. Ultimele din aceste sensuri indică semnele prezenței paradigmei platoniciene a virtuții în gândirea patristică, apoi în cea bizantină. Participarea creaturii la necreat, îndumnezeirea omului, este posibilă prin arete, care este a omului dar nu vine din om: e din nou aici căutarea de a exprima ce înseamnă „virtute”, sau cum este in limba română, vârtute. Răsăritul creștin e tradiția ce pune în joc înțelesul grecesc al virtuții, și nu poate să nu o facă, căci rosturile practicii spirituale în acest orizont țin de căile prin care umanului se apropie de ce e mai presus, de divin.

Eseurile incluse în volum acordă un spațiul larg contururilor pe care Platon le dă virtuții, cu precizările și re-precizările ce au inclus, pe de o parte, semnificațiile arete de până la el, însă pe de alta stabilind o paradigmă-reper pentru posteritatea sa. Aceste aspecte au fost în analiza cercetării doctorale pe care am făcut-o cu ani în urma și care primise o expresie în volumul Virtute și cunoaștere la Platon. Paginile acelea aveau un pronunțat caracter tehnic, cu analize semantice și hermeneutică pe surse, făcând ca textul să fie mai puțin accesibil nespecialistului. Eseurile cărții de față includ elemente din acea cercetare, punând însă accent pe itineranțele semantice ale virtuții și a impactului acestora asupra rosturilor filosofării.