Ciulinii Baraganului

Include acces la varianta digitala

Cand soseste toamna, intinsele campii de telina ale Munteniei dunarene incep sa traiasca, timp de o luna, existenta lor milenara. Aceasta incepe chiar in ziua de Sfantul Pantelimon. In ziua aceea, vantul dinspre Rusia, pe care noi il numim muscalul sau crivatul, matura cu suflarea lui de gheata nesfarsitele intinderi; dar cum pamantul arde inca, infierbantat ca un cuptor, muscalul isi cam rupe dintii in el.
N-are a face! Barza, care sta pe ganduri de mai multe zile, isi tinteste ochiu-i rosu asupra aceluia ce-o dezmiarda in raspar, si iat-o plecata in tinuturile calde, caci ei nu-i place muscalul.
Plecarea acestei pasari respectate, putin cam temuta la tara ‒ ea aduce foc in plisc daca-i strici cuibul ‒ plecare asteptata de ialomitean sau de brailean, pune capat stapanirii omului asupra gliei Domnului. Dupa ce a urmarit barza in zborul ei pana a pierdut-o din vedere, cojanul isi indeasa caciula pe urechi, tuseste usor, din obisnuinta, si, gonind cainele care i se vara intre picioare, intra in casa:
‒ Ia vedeti, baietii aia sa inceapa sa adune uscaturi!
La aceste cuvinte, femeia si liota de copii tusesc si se infioara la randul lor, tot din obisnuinta:
‒ Au plecat berzele?
‒ Plecat…
Atunci Baraganul ia comanda.
O face, mai intai lasandu-se greu, ca un om care s-ar tranti cu fata la pamant si n-ar mai voi nici sa se scoale, nici sa moara. Un urias!…