Aceasta reprezintă a treia carte consacrată primilor filosofi ai Greciei, nu însă ca reconstituiri monografice. Aproape mai toate „interpretările” se vor fi aplicat problemelor controversate, pentru că la atâta vreme de când au trăit, presocraticii încă provoacă, fiind „operă deschisă”.

Nici Platon, nici Aristotel nu „citeau” filosofi și filosofii în sine, nici pe acestea ca fapte istorice, ci le converteau în argumente, deci le resemnificau pentru a gândi cu ele.

Parmenides, ca filosofie, în lectura lui Platon pare a fi cazul crucial, ca „părinte”, fiind făcut să simbolizeze marea ruptură săvârșită în dialogul omonim. După ce, în prima parte 130 a–136 e, ca personaj, „Parmenides” supunea criticii fundamentele ontologiei prin aceea a „doctrinei ideilor”, încheind astral: „Vezi, Socrate, în ce dificultate – áporia – se ajunge dacă se admit eide ca realități în sine?” – hós ónta aútá kath’aútá (133 a 8), în cea următoare (136 e–166 c), prin cele 9 ipoteze privitoare la unu și multiplu fixa programul metafizicii, în concept platonician, henologică. Dar cum „ființa și unul sunt în identitate și de aceeași natură, presupunându-se reciproc” – tó ón kai tó hén tautón kai mia physis tó akolouthein allelois, experierea platoniciană și aceea aristoteliciană „ousiologică” (problema eternă „ce este ființa” – ti tó ón, revine la ce este substanța” – tis he oúsia) erau complementare. Din varii situații, cele 9 ipoteze se adunau în marea aporie a metafizicii: cum gândim în identitate și în deosebire, totdeodată, unul și multiplul.

Tot asemenea erau „citiți” ca filosofii și Zenon eleatul, și Cratylos heracliteanul, și Protagoras ori Gorgias dintre sofiști, ca Socrate, protagonist în mai toate dialogurile, să fie „masca” lui Platon în devenirea sa filosofică. Dacă nu l-ar fi trecut din fapt istoric în socratism, filosofie deschisă, la prima scufundare, așadar, în „posteritatea critică”, Socrate, acela care a coborât filosofia din cer pe pământ, în vetrele și în sufletele noastre, ar fi rămas o enigmă.