În poezia lui Vasile Macoviciuc, privirea aţintită asupra desfăşurării gesturilor cotidiene subminează orice sursă de confort afectiv/mental, căci întrebările se adresează miezului de neatins al rosturilor fiinţei, iar cel care întreabă ştie de la început că nu va primi niciun răspuns.

Dezarmantă conştiinţă a deja-spusului, sensibilitate ultragiată şi sfidătoare, timid-agresivă, ironic surpată de melancolii; libertate celebrând încremeniri; preaplin convieţuind cu vidul în registru suprarealist: „deşi sunt, nu exist”; un ochi sălbatec/sălbăticit întors spre „duhorile de veac vlăguit”; sintaxă frântă şi zdrenţuită, în poticniri anume ale vocii; alienat şi ironic, cu o ironie încă încântată de propria semeţie, dar arareori deviată înspre sentimental; nesaţ şi lehamite; coşmaruri de o visceralitate livrescă, brutal-expresivă; un rău-de-viaţă, parţial jucat/trucat, căci dincolo de pojghiţa biciuitoare şi deşucheată a vorbelor sângeră moralistul, duios-sentimentalul, îngăduitorul; exersări ale capacităţii sapienţiale a versului, scrâşnit-metaforice – iată paşii poetului.

Irina PETRAŞ

Dincolo de tonul deceptiv (dar nu lamentativ), dincolo de surdina melancolică, conciliantă, poetul-arhivar, aflat la vârsta elegiacă, încearcă altceva, testează o altă formulă. Întrezărim o schimbare de macaz. Silinţele sale, ambalate în titluri acablante, dezvăluie un ins meditativ, problematizant, fără a forţa excursii erudite, foarte la îndemână. Iar poezia sa, „refrigerată” intelectualiceşte, se colorează afectiv, încercând să-şi apropie râvnita simplitate.

Adrian Dinu RACHIERU