„Întrebat astăzi despre poetică, aș răspunde: ne străduim să ajungem la o fotosinteză a cuvintelor și imaginilor. Cuvintele lucrează la transmitere, imaginile ne ajung mereu dintr‑un viitor mărunt, care devine rapid trecut. Mă refer la imaginile din toată mass‑media, care zilnic se rostogolesc peste noi ca experiență de șoc a realului și acționează intrînd pînă‑n vise. În fiecare zi, istoria ne mînă, această brutală traducere a timpului într‑o narațiune colectivă ne scoate din noi înșine și ne zăpăcește imaginația. Poetul este doar unul dintre cei mulți, problema lui este să renunțe la pretențiile poetizării. În definitiv, el știe numai ceea ce poate ști oricine: sînt atît de multe realități, ele există independent de noi și simultan, iar același lucru este valabil pentru identități. Chiar dacă ei, poeții, pot fi și visători – singurul lucru pe care nu‑l pun la îndoială niciodată: că faptele și gîndurile predecesorilor îi vor ajunge din urmă. În această privință, ei sînt sensibili, specialiști aflați în permanent contact radio cu morții. Este de neconceput o fugă din timp, și nici o fugă spre interior, căci și acolo istoria îl ajunge pe fiecare, în mod statornic, din urmă. Mai degrabă ea, ca istorie a violenței, ne străpunge și ni se întipărește, cu datele ei, în corpuri. Există ceva dincolo de literatură, care pune sub semnul întrebării întregul scris.””(DURS GRÜNBEIN)

din Cuprins:

Timbrul poștal violet

Peisaj în benzi

În războiul aerian al imaginilor

Pentru vițeii muribunzi