Teatru

Daca romanele sunt cea mai inalta forma de relief a operei lui Liviu Rebreanu, teatrul constituie in viata lui o preocupare statornica si care i-a absorbit o buna parte a zilelor. Interesul pentru scena e adeverit astazi, in primul rand, de piesele lui: Cadrilul, Plicul, Apostolii. Ele intregesc geniul unui scriitor care a stiut in oricare din paginile sale sa treaca dincolo de pragul convenit al adevarurilor si sa deschida o perspectiva revelatoare asupra imprejurarilor care trec si a oamenilor care raman.

Sunt comedii in buna traditie a literaturii noastre, sunt comedii care infrunta timpul – cum o dovedesc succesele reluarilor recente -, desi autorul lor le considera distractii ale spiritului, divertismente scrise intr-o luna de recreatie, intre doua romane grele.

Radu Beligan

Cunoscut mai ales ca prozator, prin romanele si nuvelele de introspective sociala si psihologica, Liviu Rebreanu s-a remarcat printr-o profunda cunoastere a atmosferei si creatiilor teatrale ale epocii sale, analizate atat contextual, prin referire la alte fenomene artistice, cat si in cee ace le individualizeaza systematic. Piesele sale, cu o structura tematica recurenta in literature franceza a inceputului de secol XX, sunt, in acelasi timp, reflectarea vie a societatii romanesti în continua schimbare, un fel de punere sub lupa a transformarilor ideologice si schimbarilor politice. Nu lipsesc parodia, umorul fin si dialogul taios, gradat în crescendo. […]

Creatia sa dramatica reflecta un paradox care merita atentie, mai ales din perspectiva mijloacelor compozitionale intalnite. Analiza psihologica densa din proza sa, cu implicatii puternice in evolutia personajelor, nu mai este preponderenta in teatru. Cele mai multe piese sunt comedii axate pe tipologii comportamentale care converg spre un punct comun: parodierea ipocriziei si a conventiilor, politicianismul demagogic si filistin, meschinaria jocurilor de culise si, mai ales, persistenta tertipurilor profesate ca si cum ar fi cele mai oneste strategii.

Mihaela Michailov