Există, într-adevăr, un filon al prozei ruse, Dostoievski în primul rând, și al realismului magic sud-american în proza lui Dan Stanca, însă prozatorul cu care are cele mai multe elemente în comun rămâne, fără doar și poate, Mircea Eliade. Stilul gâfâit, alert și pasionant, eseismul, caracterul „ideologic“, fantasticul cu substrat simbolic și metafizic, dialectica sacru–profan grefată pe mari scenarii mitice și esoterice sunt, schimbând ce e de schimbat, elemente comune.

Dan Stanca este unul dintre puținii „creatori de lumi“ ai prozei românești postdecembriste, un prozator de cursă lungă, capabil să își consolideze proiectul narativ de la un volum la altul.

PAUL CERNAT

Dan Stanca este unul dintre cei mai puternici romancieri de după 1990, iar reticența clasamentelor care nu-l includ decât rareori nu are decât explicații conjuncturale. El îşi asumă fără frustrări condiția și frecventează înadins „marginile” vieții literare, cu precizarea că e vorba de margini suspendate la mare înălțime, cornişe impracticabile pentru cei mai mulți. Ele procură simultan beția înălțimii şi vertijul căderii, dar mai ales sporesc enorm anvergura viziunilor şi trimit materia derizorie a prezentului la dimensiunea cuvenită de reperele - ei, da - cosmice.

TANIA RADU