(fragment)

Cred că din clipa în care m-am răzvrătit mi-a fost sortită pieirea – pieirea aceea nemiloasă, prăbușirea, pământul pe aripi, plumbul pe glezne și sarea în ochi.

Cred că încă de atunci mi-a fost interzis zborul, deși mă mințeam, mă mințeam cu nerușinare spunându-mi, în cădere, că zbor. Căderea nu este zbor, la fel cum agonia nu este viață. În mod ciudat, mă cuprinsese orbirea și, agonizând, mi se părea că zbor, așa cum în prăbușire mi se părea că trăiesc. M-am fărâmițat, cărămidă cu cărămidă, zid cu zid, voință cu voință, vis cu vis. Nu știu dacă există cu adevărat destin – cu atât mai mult cu cât mi se pare că oamenii sunt responsabili de faptele lor, de trăirile lor și, mai ales, de ceea ce devin – dar îmi place să ajung nisip care îl blestemă, gemând sub o talpă nemiloasă și imaginară. Sau, mint. Cine geme?! Nimeni, încă nu este nicio femeie în patul meu, care parcă se prăbușește și el, deopotrivă cu mine, în bezna celui mai adânc coșmar pe care îl puteam avea vreodată. Cândva îmi plăcea să visez și speram. Priveam lumea în ochi și mă răzvrăteam sub privirile ei.