Povara crucii

Publicat în iunie 1991 în Franța, la aproape un după ce autorul părăsise Albania, volumul Povara crucii este un rechizitoriu al celui mai dur comunism european, cel albanez. Ismail Kadare face o cronică amară a anilor 1960–1990, cei mai fertili din cariera sa, dar și perioada în care dominaţia statului dictatorial s-a impus total în literatură şi artă. Foarte puţini au fost scriitorii care au reuşit să răzbată prin ochiurile înguste ale plasei ideologice, iar Kadare a fost unul dintre ei. În ciuda constrângerilor, fricilor, mărturisite sau nu, a concesiilor.

Povara crucii este un inventar al mişcărilor tactice neaşteptate, al zigzagului continuu şi derutant din războiul, rareori făţiş, dintre scriitor şi stat, în care fiecare rând scris trebuia plătit cu o umilinţă, cu o retragere, cu un compromis, dar totuşi în absenţa „marelui compromis“ la care au ajuns atât de mulți scriitori, fără o predare necondiţionată, fără o pactizare cu regimul. În ultimă instanţă, Povara crucii este un drum al calvarului cristic, parcurs de un scriitor celebru braţ la braţ cu opera sa, sub biciul nemilos al dictaturii.

„Uneori mi se părea că, aşa cum spadasinul îşi împinge adversarul pe terenul care‑i este favorabil, tot astfel şi eu atrăsesem tiranul pe terenul literaturii, acolo unde mă simţeam în largul meu, iar el, indiferent de simţul artistic rafinat pe care‑l avea, nu putea fi decât un amator. Acolo, în câmp deschis, departe de gărzi, de curteni, de doctrină şi de dictatură, aveam impresia că‑l pot învinge. Aşa încât să‑i pun masca. Apoi chiar ea avea să‑l ţină prizonier. Acolo deci, pe câmpul binecuvântat, la picioarele templului, absolut singur, acolo aş fi putut să‑l pun la pământ. Cuvântul «singur» îmi părea atunci prezent peste tot. Nu era doar titlul romanului, îl aveam în mine, era pe buzele prietenilor şi duşmanilor mei (Cum de ai pus această «singurătate» chiar în titlu? Asta a fost chiar prima observaţie. După care au tăcut toţi. Cum se părea, tiranul însuşi îşi acceptase singurătatea.) Chiar şi eu, deşi aveam prieteni mulţi şi devotaţi, tot singur aş fi fost acolo, în câmp deschis. Şi, indiferent câtă încredere aveam în arta mea, inima îmi spunea uneori că nu era exclusă posibilitatea ca monstrul să mă atace într‑o clipă.“ — ISMAIL KADARE