„Prozele lui Cornel Nistea sunt dense și tensionate, par construite în jurul unui nucleu epic compact, expresie a unei experiențe de viață trăite, nu doar imaginate.” (Cornel Moraru)

„Proza aceasta, lipsită de artificiile genului, s-ar putea încadra în ceea ce teoria literară numește autoficțiune, prin impresia transmisă cititorului de abolire a frontierei dintre ficțiune și non-ficțiune, în sensul că elemente biografice sunt deghizate în cele fictive și viceversa.” (Mircea Muthu)

„Autorul are puterea de a-și tempera spiritul confesiv în favoarea notației. Echilibrul și alternanța narației și descrierii aparțin unui practician al epicului sobru.” (Aurel Pantea)

„Cariera lui Cornel Nistea stă toată sub semnul rupturii, aceasta fiind metafora obsesivă care informează, într-un fel sau altul, tot scrisul său suspendat între un înainte și un după. Tudorel Urian vorbește chiar despre un leitmotiv al șocului, al bruscării unei conștiințe.” (Irina Petraș)

„Afectivitatea este simțul la care apelează, în primul rând, Cornel Nistea, scrierile sale fiind, din acest punct de vedere, apropiate de poezie. Ca și în cazul poeților, la autorul în discuție scriitura este, în același timp, revelație și trăire afectivă a acelei revelații.” (Tudorel Urian)

„A existat permanent un efort de voinţă şi travaliu, convins că şi în literatură se ajunge la performanţă doar prin sacrificiul asumat al autorului, acela de a rămâne mereu în spatele cortinei, în efortul său de a se metamorfoza în narator şi personaj. Creaţia nu este astfel decât reflexul privirii fizionomiei sale într-o nesfârşită galerie de oglinzi de mai bună sau mai proastă calitate, care refac experienţele sale de viaţă şi ale lumii din diferite epoci istorice. Altfel spus, cred că literatura nu-i decât rezultatul revoltei sinelui în încercarea adeseori disperată de a-şi lămuri controversele și de a scăpa de obsesii, iar scrisul devine o supapă a defulării în speranţa evadării din captivitatea în care a fost încorsetat încă de la începuturile sale, pentru ca, în final, să poată spune: Scriu, sunt liber!...” (Cornel Nistea)

„Noul volum de proză al scriitorului Cornel Nistea, «Condamnați să trăiască», este un roman tip frescă socială, care prezintă imaginea României din anii de început ai instalării dictaturii comuniste (1947-1950) prin prisma destinului tragic al membrilor familiei senatorului Paul Aron, odată cu imixtiunea Securității și a noului regim politic în viețile lor. O lume nouă, reprezentată prin indivizi ciudați, brutali și needucați îi ia locul lumii vechi, tradiționale, credincioase, respectuoase și educate, impunând o răsturnare maladivă a valorilor morale, o turnură șocantă a gândirii și evaluării sociale și turnătoria ca principiu de viață. Autorul a trăit, a cunoscut și a documentat, în același timp, perioada istorică pe care o descrie atât în această carte, cât și în altele deja publicate, scopul romanului fiind ca prin intermediul instrumentelor literare, estetice și psihologice pe care le oferă literatura de tip document, cititorii să cunoască istoria, dar și să înțeleagă mai bine prin ce au trecut oamenii care au trăit în acele vremuri pentru ca astfel de situații să nu se mai repete. Cu acest titlu, literatura română câștigă un nou reper tematic într-o posibilă bibliografie literară dedicată dramelor și mutațiilor sociale pe care le-au adus instalarea dictaturii proletariatului și a «democrației populare», himerele delirantei propagande comuniste, ipocritele idealuri ale «omului nou» comunist, naționalizarea moșiilor boierești și colectivizarea agriculturii într-o Românie deja secătuită de două războaie mondiale și dictatura militaro-fascistă antonesciană.

Romanul «Condamnați să trăiască» a lui Cornel Nistea devine, astfel, romanul exclușilor social din România anilor 1947-1950 și al selecției omului de către «omul nou» comunist (apărut în peisajul secolului al XX-lea european după «omul nou» fascist, nazist și legionar), acesta fiind considerat de ideologia proletară a democrației populare exponentul viitorului și apărătorul ideal al bunăstării și fericirii întregului popor.» (Alina Hucai)

„Arestarea ei avea să fie o simplă formalitate, iar în prima ședință de analiză a biroului politic revoluționar, autoritățile declarară că, prin divulgarea a încă unui dușman al poporului, s-a făcut un pas uriaș pe calea victoriei depline a socialismului și comunismului în „minunata și înfloritoarea, fără de egal, iubita noastră patrie.

Două săptămâni mai târziu, statul a confiscat proprietățile lui Dumitru Savu a lui Novac și Anei și i-a deportat într-un lagăr de muncă forțată din Bărăgan, iar fiul dușmanei poporului a fost dat în grija unui orfelinat.

De acum, autoritățile revoluționare au purces cu și mai mult elan la lichidarea proprietății private, la adunarea micilor gospodării țărănești în marea gospodărie a tuturor, sub lozinca: „De bună voie și nesiliți de nimeni, totul al meu și al tuturor!”.

Ca într-o noapte cu lună plină, după un chef al comitetului revoluționar, Supremul Flamură Roșie să fie văzut plimbându-se prin curtea clădirii cu pumnii strânși, clamând:

– Bănuiam eu! Niciodată nu se știe sub ce straie se ascunde dușmanul poporului, apoi scrâșnind din dinți: Vigilențăăă! Vigilen-țăăăă!...” (fragment din roman)