Versurile Ioanei Dumitrescu ne poartă când sus, pe culmi, când jos, în adânc, într-o continuă pendulare verticală între cer și pământ, între „Valea Morții” și „Porțile Vieții”, între nicăieri și undeva. Poezia ei câștigă inima cititorului prin autenticitatea trăirilor zugrăvite.

Răsad de suflet pulsează, într-un anumit sens, de energii autobiografice și tocmai de aici își trage seva și forța, convingându-ne că, deși lovit de furtuni și de neîmpliniri, sufletul o poate lua de la capăt ca răsad ocrotit de mâna Marelui Grădinar.