Pe scara interioara

„Cu timpul scriu devine sicriu. Că doar te-ngropi în ceea ce scrii…”, mărturisește într-un interviu, cu umor fioros, Nicolae Prelipceanu. Virtuoz al frazei, angajând cu eleganță resursele retoricii postmoderniste, cu intruziuni psihologiste și de autoreferențialitate, el ne propune, în noua ediție a Scării interioare – „nu cu totul altceva, dar nici chiar ceea ce era atunci” (adică la prima ediție, în 1987) – , radiografia unei lumi angajând varii coordonate romanești și românești (provinciale) deopotrivă, însă nu mai puțin încântată de propria ei existență.

Ioan RĂDUCEA

Intraţi, intraţi! Lume, lume!”
„Hei, campionul e mort, e rece, înţelegi?” îi strigă băiatul.
Celălalt îl privi o clipă fix, între două răcnete, îşi trăgea cu greu respiraţia.
Apoi reîncepu, cu forţe noi, cu forţe sporite, parcă i s-ar fi transmis deodată pierdutele forţe ale campionului:
„Extrraordinar, extrraordinar! Moartea campionului! Anunţăm publicului moartea marelui campion! Intrarea cinci lei! Numai cinci lei!”
Şi, aparte, către puşti, printre dinţi: „Băi puţă, să nu minţi că te fac praf, vezi că şi io-s campion, de mâine io-s campionul, băi, aşa că ai grijă, să nu mă minţi, chiar a murit?”
„Chiar, nene, zău.”