Atuul suprem al unui poet e vocea. Ioan T. Morar are norocul de a fi conservat acest har, evident încă de la prima sa carte – o voce distinctă, răsunătoare, rezonând parcă într-o peșteră de cristal. Există o dicție poetică pe care versul o păstrează și o transformă în vehicul al sensului. De-o vreme, poezia lui Ioan T. Morar transcrie mai ales neliniștile unei ființe generice, obsedată de a redefini lumea, definindu-se în paralel pe sine. Accentele profetice edifică un amfiteatru de sunete armonios așezate într-o construcție lirică născută de delicatețe și fermitate în același timp. Ioan T. Morar nu are viziuni, ci vede viziuni existând între paginile unei Mari Cărți pe care par s-o fi răsfoit înaintea lui profeții, iluminații și înțelepții unui veac extinct, deși încă netrăit pe de-a-ntregul. Aici, în interstițiile temporale ale acestui amestec de vizionarism, năluciri, spaime și revelații, se aude vocea poetului. A unuia dintre poeții de prim rang ai vremii noastre.
MIRCEA MIHĂIEȘ