Papio

Dacă mă întrebi de unde aceste frici, nu știu să-ți răspund. Ne era teamă că de fapt nu existăm, poate. Ne era frică să nu fim în realitate și mai neînsemnați decât știam cu toții că eram deja. Știi ce face o astfel de frică în pieptul și mintea unui copil? E ca acidul ăla sulfuric (glumeam când îi auzeam pe unii ascultând tare, de la geamuri, muzică populară, că iar ascultă acid folcloric) (cam așa era pe atunci – trebuia neapărat să știi să râzi de tot ce era în fapt trist și greu de suportat, trebuia să știi să dezvolți un simț al umorului, mai mult decât o filozofie de viață, pentru că fără el ți se aprindeau plămânii). Oricum, cam așa stăteau lucrurile pe atunci.

Marius Pădurean