Dulaii

Rumânii se adună în mijlocul satului, unde şoseaua care coteşte spre gară e mai largă şi unde primăria se află faţă în faţă cu şcoala mică şi dărăpănată, cu săliţă îngustă şi cu o singură odaie mai mare, plină de bănci făcute cândva, mai demult, din scânduri peste care n-a trecut ascuţişul rândelei. Femeile rămân pe lângă casă şi-şi frământă mâinile de îngrijorare. Noi, copiii, stăm pe lângă rumâni, ceva mai la o parte. Altădată ne-am fi jucat. Acum nu mai avem nicio poftă de joacă. Nici putere nu avem să ne mai jucăm. Ne mulţumim să privim oamenii şi să-i ascultăm. Mai bine nu i-am mai asculta, căci nimic care să ne bucure nu spun. Îi ascultăm totuşi. Altceva nici n-am avea ce face. Pe ferestrele deschise ale şcolii se aude glasul învăţătoarei Berta Câmpeanu, care ţine o lecţie copiilor veniţi la şcoală:

— Avem o ţară mândră şi frumoasă, cu munţi înalţi.

Zaharia Stancu, Dulăii