De ce scrii nu scapi

Inspirată, ca atmosferă, din Suferințele bătrânului Wernher, precedenta carte a lui Gheorghe Săsărman, și concepută într-un stil bonom-mucalit, care o face irezistibilă la lectură, piesa principală a volumului de față vorbește despre forța plăsmuitoare a premoniției, adică despre puterea de predestinare pe care scrisul o exercită insidios asupra celui care i se dedică. Imaginați-vă, prin analogie, un Thomas Mann urcat ca pacient la Davos în urma scrierii Muntelui vrăjit sau un Kafka transformat în gânganie după finalizarea Metamorfozei. Printr-un paradox cauzal similar, scriitorul din De ce scrii nu scapi lasă „la dospit” un text nefinalizat în care este vorba despre o gleznă fracturată și pățește, cu ocazia unei vilegiaturi, exact accidentul pe care îl descrisese anterior, repausul medical forțat care urmează oferindu-i răgazul de a face inventarul tuturor catastrofelor despre care a mai scris, în așteptarea, calmă și înțeleaptă, a efectelor pe care acestea le vor produce. Gheorghe Săsărman este un maestru al cauzalităților existențiale prăpăstioase, tratate literar în cheie ludică, decomplexată. Incitat de accidentul creativ care-i încetinește întrucâtva corpul, dar în schimb îi dinamizează mintea, el recuperează din trecut câteva texte proprii cu o consistență destinală similară, realizând un volum tematic vesel, scris subtil și elegant, cu o încărcătură autoironică evidentă. (Ștefan Borbély)