Alfabetul distopiilor e un eseu ficţional scris meticulos, cu o artă bine condusă şi scrupulos controlată, în hinterlandul căreia se află o sintaxă culturală specifică şi strictă, de tip combinatoriu, adică discursul utopic şi distopia. În consecinţă, detaliile furnizate de către Gheorghe Săsărman au o precizie de orfevru. Niciodată fraza nu curge la întâmplare şi nici o „cheie” nu e introdusă aleatoriu, indiferent cât de aparent nesemnificativă se doreşte ea să fie. Cititorul va descoperi cu uşurinţă acrostihul UTOPIA care rezultă de pe urma adiţionării celor şase iniţiale ale cuvintelor din titlurile capitolelor, deşi I‑ul de la Nihilism (capitol nescris, înlocuit cu trei puncte) s‑ar fi potrivit mai bine Inteligenţei Artificiale, perspectivă tematică ofertantă, pe care autorul, însă, o evită. Rezultă că romanul e „spart”, „deschis”, incomplet în mod premeditat, aşa cum e unul dintre romanele celebre ale lui Italo Calvino, Dacă într‑o noapte de iarnă un călător. Gheorghe Săsărman îşi lasă cititorul în interiorul textului, invitându‑l să scrie de unul singur, după propriul său plac, capitolul care lipseşte. Dacă o va face respectând regulile impuse de către roman, va deveni el însuşi un călător distopic, proiectat într‑un univers futurist a cărui funcţionare va fi nevoit s‑o imagineze.
Ajuns, e de presupus, la capătul deschis al acestui roman captivant, scris cu talent şi cu o imaginaţie bine strunită, ne putem întreba, probabil, dacă asta, şi nu altceva, este ceea ce ne aşteaptă. Dacă nu pe noi, pe nepoţii şi strănepoţii noştri. Funcţionează civilizaţia noastră încă naturală (atâta câtă mai este ea...) ca un predeterminism artificializant pentru o involuţie globalistă, unidimensională, de tip distopic? Sau există şi alte perspective? E bine când o carte se termină într‑un semn de întrebare... (Ștefan Borbély)